Ce faci la Psiholog – despre relaţia psihoterapeutică

relatia psihoterapeuticaÎmi imaginez că mulţi dintre voi, vă întrebaţi ce se întâmplă când te duci la psiholog, dacă există vreun anume cod comportamental ce trebuie cunoscut, ce trebuie să faci sau să nu faci? În cele ce urmează voi vorbi despre relaţia ce se stabileşte între psihoterapeut sau consilier şi client în cadrul actului terapeutic.

Implicarea psihologilor în viaţa societăţii este o consecinţă firească a confruntării omului cu provocările ei din ce în ce mai complexe. Omul modern, se întoarce spre sine cu dorinţa de autocunoştere în scopul utilizarii depline a propriului potenţial.

Pe măsură ce reuşeşti să îţi cunoşti mai bine resursele şi limitele, modul în care interpretezi lumea, în care reacţionezi şi acţionezi, vei constata că devii mai eficient, mai competitiv şi mai mulţumit de viaţa ta.

Psihoterapeutul şi consilierul psihologic te ajută în acest demers. Intervenţia lor ar trebui să facă parte din ritualul de igienă mentală al fiecăruia dintre noi. Aşa cum ne spălăm, pentru a înlătura mizeria, ne putem curăţa de micile sau marile „mizerii” ale vieţii mergând la psihoterapie sau consiliere, în loc să le adunăm şi să le cărăm cu noi ca pe un bagaj greu, incomod şi inutil.

Consilierea psihologică şi psihoterapia sunt pârghii prin care oricine doreşte, poate să se cunoască mai bine, să se schimbe sau să aducă un plus în calitatea propriei vieţi.

Piesa de rezistenţă pe care se bazează ambele intervenţii psihoterapeutice, este relaţia terapeutică dintre consilier-psihoterapeut şi clientul său.

În ziua de azi există numeroase şcoli de psihoterapie, fiecare cu propria ei teorie, metode şi tehnici specifice. Indiferent de şcoală, este un adevăr unanim acceptat faptul că succesul terapiei se datorează în proporţie de 80% relaţiei care se stabileşte între terapeut şi client. În ultimă instanţă, relaţia este cea care vindecă şi de aceea este condiţia indispensabilă a oricărui tip de terapie.

Relaţia psihoterapeut-client, trebuie să fie autentică, să se bazeze pe o bună comunicare şi pe o apropiere sufletească propice confesiunilor. Terapeutul trebuie să manifeste faţă de client consideraţie, respect, acceptare necondiţionată fară judecăţi de valoare, angajament autentic, înţelegere empatică.

Irwin D. Yalom, profesor de psihiatrie la Universitatea Stanford şi unul dintre cei mai cunoscuţi psihoterapeuţi contemporani, descrie comunicarea dintre terapeut şi client ca fiind „ esenţa fundamentală a psihoterapiei … întâlnirea profund umană şi plină de grijă dintre doi oameni”.

Ce înseamnă acest lucru şi cum se petrec de fapt lucrurile?

În primul rând, atunci când mergi la psiholog trebuie să ştii că, potrivit codului deontologic al profesiei, tot ceea ce vei dezvălui este şi va rămâne strict confidenţial. Prin urmare eşti în deplină siguranţă. Mai mult decât atât, nimic din ceea ce vei spune nu va face obiectul unei judecăţi.

Psihoterapeutul este acolo pentru tine şi în cele 50 de minute cât durează o şedinţă de terapie, va rămâne atent şi curios la tot ceea ce vei dori să îi dezvălui. El te va ajuta să îţi dai seama ce trebuie făcut, să găseşti soluţii la problemele cu care te confrunţi. Tot ceea ce trebuie să faci, este să îi acorzi încredere, să fii sincer faţă de tine însuţi, faţă de el şi faţă de relaţia voastră. Această relaţie, bazată pe încredere şi sinceritate, vă va purta, pe tine şi terapeutul tău, în deplină siguranţă spre ţelul final.

Pe de altă parte, dorinţa ta de a te schimba şi de a evolua determină la rândul ei succesul terapiei. Angajarea ta în terapie trebuie să fie serioasă, tu va trebui să munceşti pentru a îndeplini obiectivele fixate. Bineînţeles că vei face asta sub îndrumarea terapeutului tău, însă prezenţa şi asistenţa lui nu te scuteşte pe tine de travaliu. Lui îi poţi cere ajutorul când te împiedici, cu el poţi discuta despre obstacolele şi greutăţile pe care le întâmpini astfel încât să le poţi depăşi una câte una şi să parcurgi paşii necesari spre atingerea obiectivului final, însă tu eşti cel care va trebui să duci planul la bun sfărşit. Puterea este la tine.

Orice demers terapeutic are un obiectiv pe care, tu îl stabileşti, iar terapeutul te poate ajuta să îl formulezi. Tot împreună veţi stabili etapele intermediare ce trebuie parcurse pentru a ajunge la îndeplinirea obiectivului şi deci la finalul terapiei-consilierii.

Terapia este în esenţa ei o călătorie în căutarea adevărului.

Călătoria terapeutică, seamănă cu orice altă călătorie, anumite porţiuni de drum le vei parcurge mai uşor, altele mai greu, uneori te vei opri, vei întâmpina obstacole, vei avea surprize, însă totul va decurge în perfectă siguranţă pentru tine deoarece nu vei fi niciodată singur şi cu cât te vei bucura mai mult de drum, cu atât vei fi mai mulţimit când vei ajunge la capătul lui.

Ce le datorăm copiilor noştri?

familia3În zilele noastre, din ce în ce mai implicaţi în carieră, părinţii petrec ore în şir la job, în detrimentul familiei şi copiilor lor, bunicii lucrează deoarece pensiile sunt insuficiente pentru un trai decent, şcoala este depăşită şi din motive pe care nu le discut aici, a renunţat să mai facă educaţie. Realitatea dură este aceea că nimeni nu pare să mai aibă timp şi disponibilitate pentru a oferi copiilor un contact uman de calitate. Mă refer la acea apropiere plină de dragoste, tandreţe, ocrotire şi înţelegere care îl securizează şi îl învaţă pe cel mic să caute, să cultive şi să preţuiască contactul cu semenii săi.

E drept, pentru cei cu bani, există alternative: bone instruite, after school, clase speciale cu o bogata ofertă educaţională. Însă accesul copiilor la aceste alternative educaţionale este limitat şi oricum, aceste variante nu au în vedere dezvoltarea emoţională a copilului ci doar pe cea cognitivă.

Oricât de instruiţi şi bine intenţionaţi ar fi educatorii de împrumut, ei nu vor putea înlocui niciodată vocea mângâietoare a mamei, încurajările tatălui, zâmbetul complice al fratelui mai mare, sau cel admirator al surorii mezine, poveştile bunicului şi poveţele bunicii. După cum nicio tabletă sau alt device de ultimă generaţie nu poate înlocui un prieten de joacă însufleţit.

Da, copiii zilelor noastre învaţă de mici să mânuiască telecomanda, tableta şi telefonul mobil, dar sunt deficitari în relaţionare umană. De ce? Pentru că nimeni nu a avut cu adevărat timp şi disponibilitate să îi înveţe.

Ajunşi în colectivitate, copii se descurcă cum pot.

Educatorii din grădiniţe sunt primii care se confruntă cu clase de copii din ce în ce mai dificili. Începe un “lanţ al slabiciunilor”, educatorii blamează părinţii, mai târziu, învăţătorii dau vina pe educatori, profesorii din ciclul primar pe învăţători şi lanţul continuă cu profesorii din colegii şi în unele cazuri cu cei din universităţi.

Toate aceste săgeţi otrăvite sunt aruncate peste capul copiilor în cauză, transformaţi în obiecte indezirabile şi pasaţi ca o castană fierbinte de la unul la altul, fără ca cineva să încerce măcar să caute cauza sau soluţia problemei.

Exceptând cauzele congenitale, inabilitatea de autoreglare emoţională şi de a controla comportamentul agresiv şi impulsiv, îşi are originile în neglijarea copilului şi/sau abuzul emoţional susţinut şi poate duce la dificultăţi de socializare şi chiar la boli psihiatrice, ca şi consecinţe şi costuri pe termen lung atât pentru individ cât şi pentru societate.

Există studii statistice şi cercetări făcute în diverse ţări printre care şi USA(încă din  2003 şi 2005) în care educatorii raportează că 20% dintre copiii care intră la grădiniţă nu au abilităţile sociale şi emoţionale necesare pentru şcoală, au un comportament agresiv, hiperactiv sau delicvent. Se raportează deasemenea un risc crescut pentru probleme socioemoţionale, de comportament sau învăţare, la copii care cresc în sărăcie.

Abilităţile psihosociale deficitare constituie un handicap deseori insurmontabil pentru copii în primii ani de şcoală. Ultimele descoperiri în neuroştiinţă au concluzionat că procesele emoţionale influenţează capacitatea de învăţare, atenţie, memorie, luarea deciziilor şi funcţionarea socială.

Este adevărat că că, potrivit cercetărilor psihosociologice efectuate, abilităţile psihosociale pot fi educate indiferent de vârstă– inteligenţa emoţională despre care se vorbeşte tot mai des, poate fi învăţată şi perfecţionată de-a lungul vieţii individului. Mai mult decât atât, o dată cu deprinderea tehnicilor de reglare emoţională poate creşte semnificativ capacitatea de atenţie, memorare, înţelegere, judecată, creativitate şi îndeplinire a sarcinilor atât la adulţi cât şi la copii, ceea ce duce în final la creşterea calităţii vieţii atât în plan individual cât şi social. Putem educa indivizii din punct de vedere emoţional, formând, sau îmbunătâţind abilităţile psihosociale existente. Unele grădiniţe au inclus déjà în programa lor asemenea iniţiative.

Cu toate acestea, actualii şi viitorii părinţi trebuie să înţeleagă că cel mai important lucru pentru un copil este timpul petrecut împreună cu părinţii lui: plimbări prin parc, pe la muzee, teatre, plimbări cu bicicleta prin pădure, orice joc jucat împreună cu membrii familiei, poveştile spuse pe genunchi, sunt doar câteva dintre variantele de contact uman şi de calitate ce pot şi trebuie să existe în viaţa copilului pentru ca el să crească echilibrat şi sănătos gata să-şi pună în valoare întregul său potenţial. Soluţia este la îndemâna oricui şi este miraculoasă când vine vorba de efecte şi consecinţe pozitive.

Prin urmare, dragi părinţi, investiţi în viitorul copiilor voştri acordându-le timpul atenţia şi dragostea de care au nevoie pentru a deveni adulţi sănătoşi competenţi şi fericiţi aşa cum vă doriţi. Ei au dreptul iar noi, părinţii, le datorăm asta.

Pledoarie pentru jocuri şi jucării

projocOare este printre voi părinţii, cineva care să nu se fi întrebat: „Ce este mai bine pentru copilul meu? sau ce este mai bun, ce este mai potrivit?” Dacă citiţi acest articol sunteţi cu siguranţă printre cei care măcar o data şi-au pus astfel de întrebări. În principiu este vorba despre faptul că, în mod legitim, ne dorim să le oferim copiilor noştri cele mai bune haine, cele mai frumoase jucării, cea mai bună educaţie şi aşa mai departe. Însă uneori acestă dorinţă a noastră ne duce prea departe şi ajungem să luăm hotărâri care nu sunt în beneficiul copiilor noştri.

Subiectul de astăzi se referă la una dintre cele mai importante nevoi ale copilului, alături de nevoia de afecţiune, de hrană şi adăpost şi anume JOCUL.

Da, am scris cu litere mari, pentru a vă atrage atenţia că jocul este un lucru serios – în legătură cu care nu este bine să glumeşti – o resursă importantă pentru copil – care nu trebuie neglijată.

Jocul şi jucăriile sunt calea principală prin care copilul învaţă despre el şi limitele sale, despre mediul înconjurător şi provocările lui, despre ceilalţi şi despre el în legătură cu ceilalţi, adică despre relaţii. Dacă veţi fi atenţi la jocurile copilului dumneavoastră veţi fi surprins să vedeţi cum, în joc, el exersează modelele de abordare pe care le întâlneşte în familie. Îşi va certa sau alinta jucăriile aşa cum este el certat sau alintat de către părinţi, iar când se va juca cu alţi copii, va imita comportamentul adulţilor din familie. Copilul aduce în joc experienţele sale de fiecare zi, pe care astfel le integrează.

Jocul este modul în care copilul ia viaţa în serios. Prin joc, el exersează în siguranţă modalităţi de abordare, de relaţionare, de soluţionare a problemelor, îşi dezvoltă abilităţile imaginaţia şi inteligenţa. De aceea jocul este necesar.

Cei care îşi privează copiii de joacă şi restricţionează sau interzic această activitate considerând-o inutilă şi punând-o la colţ, greşesc profund. Întâlnesc acest fenomen tot mai des şi de la vârste din ce în ce mai fragede.

Vă este cunoscută tuturor sintagma: „Gata cu joaca, eşti prea mare ca să te mai joci!” – Chiar aşa? Cine zice asta? Cine poate şti mai bine decât copilul însuşi când este el pregătit să renunţe la joacă pentru lucruri mai serioase? De regulă părinţii spun asta, pentru că şi lor li s-a spus la fel şi „uite ce bine mi-a prins!”- oare aşa să fie?

Un alt motiv datorită căruia unii părinţi îşi opresc copiii de la joacă este pentru că ei, consideră că sunt alte lucruri mult mai importante şi aducătoare de beneficii pe care copilul trebuie să le facă şi îşi doresc ca acesta să ajungă cât mai repede subiect de laudă şi mândrie personală. Astfel întâlnim copii care la 5-6 ani au un program mult mai încărcat decât al unui adult: cu ore de limbi străine, clase speciale de desen, pictură, muzică, dans, călărie şi eventual sporturi din cele mai diverse, care se adaugă programului de grădiniţă, astfel încât, de multe ori, copiii termină acest program strict supravegheat, după ce părinţii lor şi-au încheiat ziua de muncă. Ei practic nu au când să se mai joace, deoarece sunt îndeaproape monitorizaţi pe parcursul întregii zile.

Indiferent cât de benefice şi educative pot fi aceste activităţi, lipsa orelor libere de joacă creează asupra copilului o presiune care se regăseşte apoi în comportamentul său impulsiv, agresiv, depresiv sau apatic.

Cu toţii avem nevoie de somn pentru a integra experienţele zilnice şi a ne reface rezervele de energie, copiii au nevoie în plus de orele lor de joacă, pentru relaxare şi integrarea diurnă a experienţelor lor. Ei au nevoie de acest mecanism de adaptare creativă pentru a se dezvolta echilibrat şi în consonanţă cu mediul. Orice alte activităţi, oricât de interesante, provocatoare educative şi aducătoare de beneficii, pălesc în comparaţie cu virtuţile adaptative, instructive şi terapeutice ale jocului liber, neîngrădit.

Copilul lăsat să se joace, va renunţa, încet încet şi atunci cînd se va simţi pe deplin pregătit, la jucăriile şi jocurile lui, în favoarea altor activităţi. Niciun copil nu se va juca la infinit, ci doar atât cât va avea nevoie. Iar atunci când va fi pregătit să o facă, va solicita singur lecţii de desen de muzică sau călărie, dar o va face pentru că el simte această dorinţă nu pentru a împlini visele neîmplinite ale părintelui ambiţios.

Sunt părinţi care asociază începerea şcolii cu necesitatea de a renunţa la joacă şi le spun copiilor: „Gata cu joaca, acum eşti mare!” – ca un fel de sentinţă, o pedeapsă pe care copilul o primeşte pentru că a crescut. Atât creşterea cât şi jocul sunt procese cu o dinamică aparte, individuală; nici una nici alta nu se petrec peste noapte şi nu pot fi forţate să se petreacă.

Şcoala aduce după sine schimbări importante în viaţa copilului, el trebuie lăsat să proceseze aceste schimbări în ritmul lui propriu şi după cum am explicat anterior, jocul este un instrument care îl ajută să facă asta. Prin urmare i se va atrage atenţia asupra timpului ce trebuie dedicat temelor, i se va sugera când este cel mai potrivit să le facă, i se vor explica consecinţele în cazul în care nu le face sau le face greşit din repezeală, însă alegerea finală îi va aparţine. El va decide când şi cât se va juca şi când şi cât timp alocă temelor; rolul părintelui este de a-l însoţi şi sprijini în acest proces de reglare şi ajustare a comportamentului cu noile reguli şi provocări.

Copilul este o persoană care merită şi trebuie respectată, ca oricare dintre noi, doar pentru că există. Este bine să îl întrebi înainte de a-l implica într-o nouă activitate, dacă îşi doreşte să facă acel lucru, iar dacă nu doreşte îţi sugerez să îi respecţi opţiunea. Un părinte înţelept va rezista acelui „ Ce ştie el? Ştiu eu mai bine, de ce are nevoie!” Dacă vei face acest lucru, îl vei învăţa să ia propriile decizii şi să şi le asume. În plus, lăsându-l să se dezvolte în ritmul lui şi în siguranţă, fără presiuni inutile, personalitatea lui se va construi şi dezvolta armonios şi echilibrat cu beneficii pe termen lung.

Data viitoare când te surprinzi spunând: vreau pentru copilul meu cutare lucru, te rog să te gândeşti mai întâi cu sinceritate, pentru cine vrei tu acel lucru, nu cumva pentru tine, pentru copilul care ai fost şi care încă există undeva în adâncul tau? Te rog să nu cazi în această plasă, nu confunda copilul din tine cu propriul tău copil. El este o altă persoană şi are dreptul la propriile opţiuni. Dacă nu îi vei recunoaşte acest drept nu vei şti niciodată care sunt adevăratele lui talente şi adevărata lui chemare şi poate, fără să vrei, îl vei împiedica să fie sau să ajungă ceva măreţ.

Aşa că ori de cîte ori îţi doreşti ceva pentru el verifică dacă şi el îşi doreşte asta şi respectă-i dorinţa.

În loc să pui pe seama copilului tău împlinirea dorinţelor copilului din tine, lasă-i pe amândoi să se bucure de virtuţile binefăcătoare ale jocului.

Joacă-te alături de copilul tău, dă-ţi voie să recunoşti că de fapt, indiferent de vârstă, cu toţii ne bucurăm de JOC.

Despre măşti

poze site 003

Fiecare dintre noi are o sumedenie de roluri pe care le joacă zilnic în interacţiune cu ceilalţi. Avem roluri în familie, roluri sociale, roluri legate de activităţile depuse. Fiecare rol pe care îl jucăm pe scena vieţii noastre, presupune o listă de cerinţe, iar masca reprezintă adaptarea noastră individuală la cerinţele rolului, aşa cum le percepe fiecare dintre noi.

Rolurile pe care le jucăm şi maştile pe care ni le construim fac parte din personalitatea noastră, sunt aspecte ale personalităţii noastre.

Este în regulă să îndeplinim diverse roluri cât mai bine cu putinţă, cu condiţia de a nu ne identifica cu ele. Putem fi angajatul model, şeful intransigent, avocatul, învăţătoarea, electricianul, secretara, psihologul sau preotul, daca ne alegem acestă profesie, insă o dată ce părăsim cadrul profesiei, rolul se schimbă. Acasă putem fi soţia perfectă, mama iubitoare şi grijulie, soţul ideal, tatăl protector, dar nu vom continua să jucăm acestă roluri în interacţiunile cu prietenii sau la locul de muncă. Nici chiar în cadrul familiei nu ne putem purta cu soţul cum ne purtăm cu copiii, sau cu bebeluşul de câteva luni la fel cum ne purtăm cu fratele său care este deja şcolar.

Dacă jucăm un rol nepotrivit cu cadrul, lucrurile vor lua o întorsătură neplacută. Identificarea cu un anumit rol, va înhiba celelalte aspecte ale personalităţiii noastre, ceea ce ne va face în final, să suferim.

Rolurile sunt doar un aspect al vieţii noastre de relaţie.

Noi nu suntem rolurile noastre, suntem mai mult decât atât.

Perfectiunea bebeluşilor

Les-premiers-soins-de-bebe

Ne naştem perfecţi. Acesta este adevărul.

Fiecare copil care vine pe lume este perfect şi ştie acest lucru. Uitaţi-vă la sugari: ei râd când se bucură şi plâng când sunt trişti şi toată lumea râde şi plânge cu ei. De ce? Pentru că sunt autentici. Bebeluşii se cred centrul universului. Ei nu se intreabă dacă sunt suficient de buni, pentru că ei ştiu că sunt şi se iubesc aşa cum sunt, pe ei şi tot ce ţine de ei. Nimic nu li se pare dizgratios, scârbos, sau nepotrivit (nici măcar propriile fecale).

Unde şi cum pierdem conştiinţa acestei perfecţiuni? Cum ajungem să nu ne mai iubim, să ne criticăm să fim veşnic nemultumiţi de noi înşine?

În primii 2-3 ani de viaţă, atunci când supravieţuirea noastră depinde în totalitate de îngrijitorii noştrii, în relaţie cu aceştia, în cadrul procesului de învăţare integrare şi adaptare socială, noi primim diverse mesaje:despre noi, despre ceilalţi, despre lume şi tot ce ne înconjoară. Ca bebeluşi noi nu avem alte opţiuni. Pentru a supravieţui trebuie să ne adaptăm, să ne supunem, să ne conformăm. Astfel se formează un sistem de credinţe şi valori.

Procesul începe din prima zi de viaţă şi se pare că în jurul vârstei de 3 ani, avem deja un cadru complet prin care percepem realitatea şi pe care îl păstrăm apoi tot restul vieţii.

Multe dintre credinţele şi valorile astfel însuţite sunt greşit înţelese, sau nu ni se potrivesc, altele, deşi ne-au fost de folos cândva nu se mai potrivesc momentului prezent.
Acest cadru învechit de credinţe şi valori ne împiedică să ne cunoaştem şi să ne dezvoltăm propriul potenţial şi creează blocaje în viaţa noastră de zi cu zi. De multe ori, atunci când ne simţim împotmoliţi într-o problemă, copleşiţi de o situaţie, când nu mai vedem soluţii şi ni se pare ca totul e împotriva noastră, este vorba doar de sistemul nostru de credinţe învechite care necesită update.

Noi ne schimbăm, totul în jurul nostru se schimbă. Păstrând un sistem de valori însuşit în prima copilărie, e ca şi cum am încerca să ne imbrăcăm cu hăinuţele de atunci: nu am reuşi, am rămâne dezbrăcaţi, am suferi de frig şi de ruşine şi ne-am simţi în plus neputincioşi şi frustraţi. Cam la asta duce şi obiceiul nostru de a ne ghida viaţa după vechiul sistem de valori şi credinţe care devine astfel cauza nefericirii noastre.

Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, este bine să îţi identifici vechile credinţe, să le scuturi de praf, sau să te scuturi de ele şi să adopţi altele noi, potrivite ţie, cel care eşti azi.

Scoateţi copiii din geamantan!

little-kid-bag-23589049

Lăsată mult timp singură în primii ani ai copilăriei mele, am crezut că pentru a fi acceptată în compania adulţilor, trebuia să stau cât mai linistită, tăcută şi pe cât posibil nemişcată. Timiditatea şi controlul, precum şi dorinţa de a face mereu pe placul celor din jur, au fost laitmotivele unei bune părţi din viaţa mea.

Când mama povestea despre mine ca bebeluş, spunea că mă jucam ore în şir într-un geamantan şi că eram atât de cuminte incât nici nu mă simţea. În copilăria mea, ori de câte ori povestea asta, mă simţeam mândra de cuminţenia mea şi nu îmi doream decât să merit încontinuare acele laude.
Atunci când am avut propriul copil, am realizat că pentru copilaş de 1-3 ani este normal să fie curios, să exploreze, să experimenteze, nicidecum să stea ca un mic obiect de decor. Mă gândeam oare ce mă făcuse pe mine să fiu aşa?
Într-o zi, cu totul întâmplător, un unchi de-al meu mi-a povestit că eram lăsată mult timp singură într-o încăpere din fundul casei adăugând că îi era tare milă de mine pentru că eram aşa mică, singură şi tristă. Deşi nu îmi aduceam aminte de acea perioadă din viaţa mea, cuvintele lui au avut un ecou dureros înlăuntrul meu şi m-am grăbit să pun capăt conversaţiei.
Ulterior, reflectând la întreaga poveste, am ajuns să înţeleg cee ce eu numesc acum „fenomenul geamantanului”.

Pe la 5-6 luni, fetiţa vecinilor mei a început să îşi facă simţită prezenţa prin strigătele de bucurie cu care ne delecta seară de seară cam pe la aceeşi oră. Era ora la care tatăl ei se întorcea acasă de la servici, şi fetiţa, prea mică încă pentru a vorbi, îl întâmpina în acest mod. Dupa un timp, strigătele au încetat. Cu prima ocazie când ne-am întâlnit, am întrebat-o pe vecina cum se face că nu o mai auzim pe cea mică. „ – Noi nu o lăsăm – mi-a spus ea – îi spunem mereu să nu mai ţipe că se supără vecinii.”
Oare ce poate înţelege din acestă oprelişte un copil atat de mic? Poate înţelege de exemplu că nu este bine să iţi exprimi bucuria – pentru că ea asta exprima prin ţipetele ei: bucuria de a fi cu tatăl ei.

Părinţii consideră că îşi fac datoria, educând copilul copilul în spiritul respectului faţă de vecini şi sunt mulţumiţi când acesta se conformeză, crezând că a înţeles şi bucurându-se că au un copil bun şi ascultător.
Copilul nu înţelege, el doar simte că ceea ce face îi deranjeză pe părinţi şi decide să se conformeaze pentru a le face pe plac. A învăţat deja că este mai bine ca adulţii din jur să fie mulţumiţi şi de aceea se supune adaugând încă o piesă la sistemul său de credinţe în formare. Acestă credinţă poate fi că „nu este voie sau nu este bine să te bucuri”. O asemenea credinţă poate transforma peste noapte un copil încrezător şi zîmbitor într-unul trist şi timid.

Unele dintre credinţele noastre aşa le-am căpătat, pe principiul „unde dai si unde crapa”, dar pentru că ele se formează într-o perioadă de care nici măcar nu ne putem aminti, sunt adânc înrădăcinate în noi şi deşi ne încurcă nici prin cap nu ne trece să le schimbăm.

Renuntati la credinţele greşite care „vă ţin în geamantan”.

Scoateti din geamantan copilul din voi şi nu-i băgaţi acolo pe copiii voştri; veţi avea numai de câştigat.