Despre măşti

/în /de

poze site 003

Fiecare dintre noi are o sumedenie de roluri pe care le joacă zilnic în interacţiune cu ceilalţi. Avem roluri în familie, roluri sociale, roluri legate de activităţile depuse. Fiecare rol pe care îl jucăm pe scena vieţii noastre, presupune o listă de cerinţe, iar masca reprezintă adaptarea noastră individuală la cerinţele rolului, aşa cum le percepe fiecare dintre noi.

Rolurile pe care le jucăm şi maştile pe care ni le construim fac parte din personalitatea noastră, sunt aspecte ale personalităţii noastre.

Este în regulă să îndeplinim diverse roluri cât mai bine cu putinţă, cu condiţia de a nu ne identifica cu ele. Putem fi angajatul model, şeful intransigent, avocatul, învăţătoarea, electricianul, secretara, psihologul sau preotul, daca ne alegem acestă profesie, insă o dată ce părăsim cadrul profesiei, rolul se schimbă. Acasă putem fi soţia perfectă, mama iubitoare şi grijulie, soţul ideal, tatăl protector, dar nu vom continua să jucăm acestă roluri în interacţiunile cu prietenii sau la locul de muncă. Nici chiar în cadrul familiei nu ne putem purta cu soţul cum ne purtăm cu copiii, sau cu bebeluşul de câteva luni la fel cum ne purtăm cu fratele său care este deja şcolar.

Dacă jucăm un rol nepotrivit cu cadrul, lucrurile vor lua o întorsătură neplacută. Identificarea cu un anumit rol, va înhiba celelalte aspecte ale personalităţiii noastre, ceea ce ne va face în final, să suferim.

Rolurile sunt doar un aspect al vieţii noastre de relaţie.

Noi nu suntem rolurile noastre, suntem mai mult decât atât.

Perfectiunea bebeluşilor

/în /de

Les-premiers-soins-de-bebe

Ne naştem perfecţi. Acesta este adevărul.

Fiecare copil care vine pe lume este perfect şi ştie acest lucru. Uitaţi-vă la sugari: ei râd când se bucură şi plâng când sunt trişti şi toată lumea râde şi plânge cu ei. De ce? Pentru că sunt autentici. Bebeluşii se cred centrul universului. Ei nu se intreabă dacă sunt suficient de buni, pentru că ei ştiu că sunt şi se iubesc aşa cum sunt, pe ei şi tot ce ţine de ei. Nimic nu li se pare dizgratios, scârbos, sau nepotrivit (nici măcar propriile fecale).

Unde şi cum pierdem conştiinţa acestei perfecţiuni? Cum ajungem să nu ne mai iubim, să ne criticăm să fim veşnic nemultumiţi de noi înşine?

În primii 2-3 ani de viaţă, atunci când supravieţuirea noastră depinde în totalitate de îngrijitorii noştrii, în relaţie cu aceştia, în cadrul procesului de învăţare integrare şi adaptare socială, noi primim diverse mesaje:despre noi, despre ceilalţi, despre lume şi tot ce ne înconjoară. Ca bebeluşi noi nu avem alte opţiuni. Pentru a supravieţui trebuie să ne adaptăm, să ne supunem, să ne conformăm. Astfel se formează un sistem de credinţe şi valori.

Procesul începe din prima zi de viaţă şi se pare că în jurul vârstei de 3 ani, avem deja un cadru complet prin care percepem realitatea şi pe care îl păstrăm apoi tot restul vieţii.

Multe dintre credinţele şi valorile astfel însuţite sunt greşit înţelese, sau nu ni se potrivesc, altele, deşi ne-au fost de folos cândva nu se mai potrivesc momentului prezent.
Acest cadru învechit de credinţe şi valori ne împiedică să ne cunoaştem şi să ne dezvoltăm propriul potenţial şi creează blocaje în viaţa noastră de zi cu zi. De multe ori, atunci când ne simţim împotmoliţi într-o problemă, copleşiţi de o situaţie, când nu mai vedem soluţii şi ni se pare ca totul e împotriva noastră, este vorba doar de sistemul nostru de credinţe învechite care necesită update.

Noi ne schimbăm, totul în jurul nostru se schimbă. Păstrând un sistem de valori însuşit în prima copilărie, e ca şi cum am încerca să ne imbrăcăm cu hăinuţele de atunci: nu am reuşi, am rămâne dezbrăcaţi, am suferi de frig şi de ruşine şi ne-am simţi în plus neputincioşi şi frustraţi. Cam la asta duce şi obiceiul nostru de a ne ghida viaţa după vechiul sistem de valori şi credinţe care devine astfel cauza nefericirii noastre.

Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, este bine să îţi identifici vechile credinţe, să le scuturi de praf, sau să te scuturi de ele şi să adopţi altele noi, potrivite ţie, cel care eşti azi.

Scoateţi copiii din geamantan!

/în /de

little-kid-bag-23589049

Lăsată mult timp singură în primii ani ai copilăriei mele, am crezut că pentru a fi acceptată în compania adulţilor, trebuia să stau cât mai linistită, tăcută şi pe cât posibil nemişcată. Timiditatea şi controlul, precum şi dorinţa de a face mereu pe placul celor din jur, au fost laitmotivele unei bune părţi din viaţa mea.

Când mama povestea despre mine ca bebeluş, spunea că mă jucam ore în şir într-un geamantan şi că eram atât de cuminte incât nici nu mă simţea. În copilăria mea, ori de câte ori povestea asta, mă simţeam mândra de cuminţenia mea şi nu îmi doream decât să merit încontinuare acele laude.
Atunci când am avut propriul copil, am realizat că pentru copilaş de 1-3 ani este normal să fie curios, să exploreze, să experimenteze, nicidecum să stea ca un mic obiect de decor. Mă gândeam oare ce mă făcuse pe mine să fiu aşa?
Într-o zi, cu totul întâmplător, un unchi de-al meu mi-a povestit că eram lăsată mult timp singură într-o încăpere din fundul casei adăugând că îi era tare milă de mine pentru că eram aşa mică, singură şi tristă. Deşi nu îmi aduceam aminte de acea perioadă din viaţa mea, cuvintele lui au avut un ecou dureros înlăuntrul meu şi m-am grăbit să pun capăt conversaţiei.
Ulterior, reflectând la întreaga poveste, am ajuns să înţeleg cee ce eu numesc acum „fenomenul geamantanului”.

Pe la 5-6 luni, fetiţa vecinilor mei a început să îşi facă simţită prezenţa prin strigătele de bucurie cu care ne delecta seară de seară cam pe la aceeşi oră. Era ora la care tatăl ei se întorcea acasă de la servici, şi fetiţa, prea mică încă pentru a vorbi, îl întâmpina în acest mod. Dupa un timp, strigătele au încetat. Cu prima ocazie când ne-am întâlnit, am întrebat-o pe vecina cum se face că nu o mai auzim pe cea mică. „ – Noi nu o lăsăm – mi-a spus ea – îi spunem mereu să nu mai ţipe că se supără vecinii.”
Oare ce poate înţelege din acestă oprelişte un copil atat de mic? Poate înţelege de exemplu că nu este bine să iţi exprimi bucuria – pentru că ea asta exprima prin ţipetele ei: bucuria de a fi cu tatăl ei.

Părinţii consideră că îşi fac datoria, educând copilul copilul în spiritul respectului faţă de vecini şi sunt mulţumiţi când acesta se conformeză, crezând că a înţeles şi bucurându-se că au un copil bun şi ascultător.
Copilul nu înţelege, el doar simte că ceea ce face îi deranjeză pe părinţi şi decide să se conformeaze pentru a le face pe plac. A învăţat deja că este mai bine ca adulţii din jur să fie mulţumiţi şi de aceea se supune adaugând încă o piesă la sistemul său de credinţe în formare. Acestă credinţă poate fi că „nu este voie sau nu este bine să te bucuri”. O asemenea credinţă poate transforma peste noapte un copil încrezător şi zîmbitor într-unul trist şi timid.

Unele dintre credinţele noastre aşa le-am căpătat, pe principiul „unde dai si unde crapa”, dar pentru că ele se formează într-o perioadă de care nici măcar nu ne putem aminti, sunt adânc înrădăcinate în noi şi deşi ne încurcă nici prin cap nu ne trece să le schimbăm.

Renuntati la credinţele greşite care „vă ţin în geamantan”.

Scoateti din geamantan copilul din voi şi nu-i băgaţi acolo pe copiii voştri; veţi avea numai de câştigat.