Ce le datorăm copiilor noştri?

/în /de

familia3În zilele noastre, din ce în ce mai implicaţi în carieră, părinţii petrec ore în şir la job, în detrimentul familiei şi copiilor lor, bunicii lucrează deoarece pensiile sunt insuficiente pentru un trai decent, şcoala este depăşită şi din motive pe care nu le discut aici, a renunţat să mai facă educaţie. Realitatea dură este aceea că nimeni nu pare să mai aibă timp şi disponibilitate pentru a oferi copiilor un contact uman de calitate. Mă refer la acea apropiere plină de dragoste, tandreţe, ocrotire şi înţelegere care îl securizează şi îl învaţă pe cel mic să caute, să cultive şi să preţuiască contactul cu semenii săi.

E drept, pentru cei cu bani, există alternative: bone instruite, after school, clase speciale cu o bogata ofertă educaţională. Însă accesul copiilor la aceste alternative educaţionale este limitat şi oricum, aceste variante nu au în vedere dezvoltarea emoţională a copilului ci doar pe cea cognitivă.

Oricât de instruiţi şi bine intenţionaţi ar fi educatorii de împrumut, ei nu vor putea înlocui niciodată vocea mângâietoare a mamei, încurajările tatălui, zâmbetul complice al fratelui mai mare, sau cel admirator al surorii mezine, poveştile bunicului şi poveţele bunicii. După cum nicio tabletă sau alt device de ultimă generaţie nu poate înlocui un prieten de joacă însufleţit.

Da, copiii zilelor noastre învaţă de mici să mânuiască telecomanda, tableta şi telefonul mobil, dar sunt deficitari în relaţionare umană. De ce? Pentru că nimeni nu a avut cu adevărat timp şi disponibilitate să îi înveţe.

Ajunşi în colectivitate, copii se descurcă cum pot.

Educatorii din grădiniţe sunt primii care se confruntă cu clase de copii din ce în ce mai dificili. Începe un “lanţ al slabiciunilor”, educatorii blamează părinţii, mai târziu, învăţătorii dau vina pe educatori, profesorii din ciclul primar pe învăţători şi lanţul continuă cu profesorii din colegii şi în unele cazuri cu cei din universităţi.

Toate aceste săgeţi otrăvite sunt aruncate peste capul copiilor în cauză, transformaţi în obiecte indezirabile şi pasaţi ca o castană fierbinte de la unul la altul, fără ca cineva să încerce măcar să caute cauza sau soluţia problemei.

Exceptând cauzele congenitale, inabilitatea de autoreglare emoţională şi de a controla comportamentul agresiv şi impulsiv, îşi are originile în neglijarea copilului şi/sau abuzul emoţional susţinut şi poate duce la dificultăţi de socializare şi chiar la boli psihiatrice, ca şi consecinţe şi costuri pe termen lung atât pentru individ cât şi pentru societate.

Există studii statistice şi cercetări făcute în diverse ţări printre care şi USA(încă din  2003 şi 2005) în care educatorii raportează că 20% dintre copiii care intră la grădiniţă nu au abilităţile sociale şi emoţionale necesare pentru şcoală, au un comportament agresiv, hiperactiv sau delicvent. Se raportează deasemenea un risc crescut pentru probleme socioemoţionale, de comportament sau învăţare, la copii care cresc în sărăcie.

Abilităţile psihosociale deficitare constituie un handicap deseori insurmontabil pentru copii în primii ani de şcoală. Ultimele descoperiri în neuroştiinţă au concluzionat că procesele emoţionale influenţează capacitatea de învăţare, atenţie, memorie, luarea deciziilor şi funcţionarea socială.

Este adevărat că că, potrivit cercetărilor psihosociologice efectuate, abilităţile psihosociale pot fi educate indiferent de vârstă– inteligenţa emoţională despre care se vorbeşte tot mai des, poate fi învăţată şi perfecţionată de-a lungul vieţii individului. Mai mult decât atât, o dată cu deprinderea tehnicilor de reglare emoţională poate creşte semnificativ capacitatea de atenţie, memorare, înţelegere, judecată, creativitate şi îndeplinire a sarcinilor atât la adulţi cât şi la copii, ceea ce duce în final la creşterea calităţii vieţii atât în plan individual cât şi social. Putem educa indivizii din punct de vedere emoţional, formând, sau îmbunătâţind abilităţile psihosociale existente. Unele grădiniţe au inclus déjà în programa lor asemenea iniţiative.

Cu toate acestea, actualii şi viitorii părinţi trebuie să înţeleagă că cel mai important lucru pentru un copil este timpul petrecut împreună cu părinţii lui: plimbări prin parc, pe la muzee, teatre, plimbări cu bicicleta prin pădure, orice joc jucat împreună cu membrii familiei, poveştile spuse pe genunchi, sunt doar câteva dintre variantele de contact uman şi de calitate ce pot şi trebuie să existe în viaţa copilului pentru ca el să crească echilibrat şi sănătos gata să-şi pună în valoare întregul său potenţial. Soluţia este la îndemâna oricui şi este miraculoasă când vine vorba de efecte şi consecinţe pozitive.

Prin urmare, dragi părinţi, investiţi în viitorul copiilor voştri acordându-le timpul atenţia şi dragostea de care au nevoie pentru a deveni adulţi sănătoşi competenţi şi fericiţi aşa cum vă doriţi. Ei au dreptul iar noi, părinţii, le datorăm asta.

Pledoarie pentru jocuri şi jucării

/în /de

projocOare este printre voi părinţii, cineva care să nu se fi întrebat: „Ce este mai bine pentru copilul meu? sau ce este mai bun, ce este mai potrivit?” Dacă citiţi acest articol sunteţi cu siguranţă printre cei care măcar o data şi-au pus astfel de întrebări. În principiu este vorba despre faptul că, în mod legitim, ne dorim să le oferim copiilor noştri cele mai bune haine, cele mai frumoase jucării, cea mai bună educaţie şi aşa mai departe. Însă uneori acestă dorinţă a noastră ne duce prea departe şi ajungem să luăm hotărâri care nu sunt în beneficiul copiilor noştri.

Subiectul de astăzi se referă la una dintre cele mai importante nevoi ale copilului, alături de nevoia de afecţiune, de hrană şi adăpost şi anume JOCUL.

Da, am scris cu litere mari, pentru a vă atrage atenţia că jocul este un lucru serios – în legătură cu care nu este bine să glumeşti – o resursă importantă pentru copil – care nu trebuie neglijată.

Jocul şi jucăriile sunt calea principală prin care copilul învaţă despre el şi limitele sale, despre mediul înconjurător şi provocările lui, despre ceilalţi şi despre el în legătură cu ceilalţi, adică despre relaţii. Dacă veţi fi atenţi la jocurile copilului dumneavoastră veţi fi surprins să vedeţi cum, în joc, el exersează modelele de abordare pe care le întâlneşte în familie. Îşi va certa sau alinta jucăriile aşa cum este el certat sau alintat de către părinţi, iar când se va juca cu alţi copii, va imita comportamentul adulţilor din familie. Copilul aduce în joc experienţele sale de fiecare zi, pe care astfel le integrează.

Jocul este modul în care copilul ia viaţa în serios. Prin joc, el exersează în siguranţă modalităţi de abordare, de relaţionare, de soluţionare a problemelor, îşi dezvoltă abilităţile imaginaţia şi inteligenţa. De aceea jocul este necesar.

Cei care îşi privează copiii de joacă şi restricţionează sau interzic această activitate considerând-o inutilă şi punând-o la colţ, greşesc profund. Întâlnesc acest fenomen tot mai des şi de la vârste din ce în ce mai fragede.

Vă este cunoscută tuturor sintagma: „Gata cu joaca, eşti prea mare ca să te mai joci!” – Chiar aşa? Cine zice asta? Cine poate şti mai bine decât copilul însuşi când este el pregătit să renunţe la joacă pentru lucruri mai serioase? De regulă părinţii spun asta, pentru că şi lor li s-a spus la fel şi „uite ce bine mi-a prins!”- oare aşa să fie?

Un alt motiv datorită căruia unii părinţi îşi opresc copiii de la joacă este pentru că ei, consideră că sunt alte lucruri mult mai importante şi aducătoare de beneficii pe care copilul trebuie să le facă şi îşi doresc ca acesta să ajungă cât mai repede subiect de laudă şi mândrie personală. Astfel întâlnim copii care la 5-6 ani au un program mult mai încărcat decât al unui adult: cu ore de limbi străine, clase speciale de desen, pictură, muzică, dans, călărie şi eventual sporturi din cele mai diverse, care se adaugă programului de grădiniţă, astfel încât, de multe ori, copiii termină acest program strict supravegheat, după ce părinţii lor şi-au încheiat ziua de muncă. Ei practic nu au când să se mai joace, deoarece sunt îndeaproape monitorizaţi pe parcursul întregii zile.

Indiferent cât de benefice şi educative pot fi aceste activităţi, lipsa orelor libere de joacă creează asupra copilului o presiune care se regăseşte apoi în comportamentul său impulsiv, agresiv, depresiv sau apatic.

Cu toţii avem nevoie de somn pentru a integra experienţele zilnice şi a ne reface rezervele de energie, copiii au nevoie în plus de orele lor de joacă, pentru relaxare şi integrarea diurnă a experienţelor lor. Ei au nevoie de acest mecanism de adaptare creativă pentru a se dezvolta echilibrat şi în consonanţă cu mediul. Orice alte activităţi, oricât de interesante, provocatoare educative şi aducătoare de beneficii, pălesc în comparaţie cu virtuţile adaptative, instructive şi terapeutice ale jocului liber, neîngrădit.

Copilul lăsat să se joace, va renunţa, încet încet şi atunci cînd se va simţi pe deplin pregătit, la jucăriile şi jocurile lui, în favoarea altor activităţi. Niciun copil nu se va juca la infinit, ci doar atât cât va avea nevoie. Iar atunci când va fi pregătit să o facă, va solicita singur lecţii de desen de muzică sau călărie, dar o va face pentru că el simte această dorinţă nu pentru a împlini visele neîmplinite ale părintelui ambiţios.

Sunt părinţi care asociază începerea şcolii cu necesitatea de a renunţa la joacă şi le spun copiilor: „Gata cu joaca, acum eşti mare!” – ca un fel de sentinţă, o pedeapsă pe care copilul o primeşte pentru că a crescut. Atât creşterea cât şi jocul sunt procese cu o dinamică aparte, individuală; nici una nici alta nu se petrec peste noapte şi nu pot fi forţate să se petreacă.

Şcoala aduce după sine schimbări importante în viaţa copilului, el trebuie lăsat să proceseze aceste schimbări în ritmul lui propriu şi după cum am explicat anterior, jocul este un instrument care îl ajută să facă asta. Prin urmare i se va atrage atenţia asupra timpului ce trebuie dedicat temelor, i se va sugera când este cel mai potrivit să le facă, i se vor explica consecinţele în cazul în care nu le face sau le face greşit din repezeală, însă alegerea finală îi va aparţine. El va decide când şi cât se va juca şi când şi cât timp alocă temelor; rolul părintelui este de a-l însoţi şi sprijini în acest proces de reglare şi ajustare a comportamentului cu noile reguli şi provocări.

Copilul este o persoană care merită şi trebuie respectată, ca oricare dintre noi, doar pentru că există. Este bine să îl întrebi înainte de a-l implica într-o nouă activitate, dacă îşi doreşte să facă acel lucru, iar dacă nu doreşte îţi sugerez să îi respecţi opţiunea. Un părinte înţelept va rezista acelui „ Ce ştie el? Ştiu eu mai bine, de ce are nevoie!” Dacă vei face acest lucru, îl vei învăţa să ia propriile decizii şi să şi le asume. În plus, lăsându-l să se dezvolte în ritmul lui şi în siguranţă, fără presiuni inutile, personalitatea lui se va construi şi dezvolta armonios şi echilibrat cu beneficii pe termen lung.

Data viitoare când te surprinzi spunând: vreau pentru copilul meu cutare lucru, te rog să te gândeşti mai întâi cu sinceritate, pentru cine vrei tu acel lucru, nu cumva pentru tine, pentru copilul care ai fost şi care încă există undeva în adâncul tau? Te rog să nu cazi în această plasă, nu confunda copilul din tine cu propriul tău copil. El este o altă persoană şi are dreptul la propriile opţiuni. Dacă nu îi vei recunoaşte acest drept nu vei şti niciodată care sunt adevăratele lui talente şi adevărata lui chemare şi poate, fără să vrei, îl vei împiedica să fie sau să ajungă ceva măreţ.

Aşa că ori de cîte ori îţi doreşti ceva pentru el verifică dacă şi el îşi doreşte asta şi respectă-i dorinţa.

În loc să pui pe seama copilului tău împlinirea dorinţelor copilului din tine, lasă-i pe amândoi să se bucure de virtuţile binefăcătoare ale jocului.

Joacă-te alături de copilul tău, dă-ţi voie să recunoşti că de fapt, indiferent de vârstă, cu toţii ne bucurăm de JOC.