Arhiva pentru anul: 2016

„ – Conduc motocicleta, fac rafting, mă dau cu parapanta şi abia acum pot spune că mă simt şi eu femeie! Acum mă bucur că sunt şi îmi dau voie să fiu.”

Afirmaţia de mai sus poate părea paradoxală cu toate că nu este aşa.

Fac parte dintr-o generaţie care a crescut cu modelul tradiţional al femeii mame, gospodine şi al soţiei supuse, într-o societate în care dominaţia exercitată de bărbat era „ un dat”. Cu toate acestea noi, am avut o serie de avantaje faţă de mamele şi bunicile noastre care în cele mai multe cazuri nu îşi puteau alege viitorul soţ sau erau descurajate să accedă la educaţie.

Ni se spunea că avem drepturi egale cu bărbaţii şi eram încurajate să urcăm pe macara – dacă am fi dorit – pentru a dovedi că putem face ce fac şi ei. În scurt timp, pe lângă vechile sarcini „strămoşeşti” am adăugat cu mândrie la listă „sarcinile de serviciu”. Viaţa a devenit din ce în ce mai complicată . Noi am vrut să fim egale cu bărbaţii şi pentru asta am preluat şi sarcinile lor – ca să dovedim că se poate. Ei nu îşi doreau să fie egali cu noi, aşa că vechile noastre sarcini au rămas tot ale noastre. Astfel am ajuns să fim mai egale decât ne-am fi dorit. Dar am strâns din dinţi încercând să performăm pe toate planurile. Cred că acest lucru a dus la masculinizarea femeii, la dorinţa ei de putere şi în consecinţă la imitarea comportamentului masculin : atât a celui dezirabil, cât şi a celui blamabil. Încet , încet, femeia a devenit „bărbată”.

Începând cu anii 90, în special în România, emanciparea femeii a luat un nou avânt în strânsă legătură cu eliberarea sexuală şi cu boomul informaţional facilitat de mijloacele electronice de comunicare.

Cuplurile consensuale sunt la ordinea zilei, un divort nu mai este „o ruşine” şi a creşte un copil singură, sau a concepe un copil cu ajutorul unui donator de spermă, nu mai miră pe nimeni. Gătitul, curăţenia şi creşterea copiilor nu mai sunt considerate activităţi exclusiv feminine iar bărbaţii par să accepte această femeie rebrenduită.

Asistăm însă la efeminarea bărbatului. Ar putea fi aceasta o consecinţă firească a masculinizării femeii, datorată tendinţei spre echilibru propriu oricărui sistem? Şi cum va arăta acest echilibru? Oare vom fi fericite aşa bărbate, alături de jumătăţile noastre, cu sprâncene arcuite şi bine pensate, cu manichiura perfecta şi pielea complet epilată, etalând muşchiuleţi bine lucraţi prin hăine strâmte şi viu colorate?

E numai o modă şi nu trebuie să ne facem griji, sau va trebui sa redevenim femei ca să le lăsăm bărbaţilor loc să fie bărbaţi. Şi cum am putea face asta acum, când am prins gustul puterii?

Asistând tot mai des în cabinet la probleme de cuplu generate de această predare-primire de putere şi inversare de roluri, mi-am pus deseori aceste întrebări şi multe altele. Deoarece deşi pe plan social bărbatul pare să se fi împăcat cu ascensiunea implacabilă a femeii, în cadrul relaţiilor de cuplu, jocurile pentru putere duc de cele mai multe ori la dezechilibre uneori dramatice.

Bărbaţii nu vor un şef acasă şi cu atât mai puţin un şef în pat şi exprimă acest lucru atât prin viu grai, cât şi atitudinal de multe ori prin refuzul intimităţii. Alţii se retrag în umbră acceptând un rol mai mult decorativ , iar alţii renunţă la relaţie. Niciuna dintre situaţii nu este benefică pentru cuplu.

Mă străduiam să explic clientelor mele, că există şi o altă cale, a puterii feminine. Încercam să le fac să vadă frumuseţea şi forţa regeneratoare a acestei puteri. Am folosit pentru asta argumente logice, biologice şi exemplul personal însă rezultatele nu erau pe măsura încercărilor.

Până când am auzit această replică: „ – Conduc motocicleta, fac rafting, mă dau cu parapanta şi abia acum pot spune că mă simt şi eu femeie! Acum mă bucur că sunt şi îmi dau voie să fiu..”

Atunci am realizat că accesarea părţii masculine aflate in interiorul oricărei femei, este eliberatoare, deoarece numai astfel, femeile se pot elibera de frică. Iar eliberarea de frică, duce în mod firesc la descoperirea puterii de a fi femeie.

În mod similar, efeminarea bărbatului face parte din propriul proces de accesare a părţii feminine din interiorul său. Cultural, bărbatului i s-a negat accesul la propriile emoţii, sentimente şi trăiri. Bărbatul îşi confruntă frica de a trăi şi recunoşte emoţia, accesând şi experimentând partea sa feminină. Dicolo de ea, se află un bărbat eliberat de frică, sigur pe el şi pe masculinitatea lui.

Suntem în plin proces. Acest proces nu poate fi încetinit, accelerat sau împiedicat, el se desfăşoară în ritmul propriu fiecăruia dintre noi. Este vorba despre un proces în oglindă, care tinde spre restabilirea echilibrului.

Acest lucru se va întâmpla atunci când, femeia şi bărbatul îşi vor permite să fie ceea ce sunt, exercitând puterea nu unul asupra celuilalt ci unul pentru celălalt într-o uniune perfectă în cadrul unui sistem perfect echilibrat.

Cu mult timp în urmă, fratelui meu în vărstă de numai trei ani, i s-a prezentat un vecin dând mâna cu el foarte serios: „- Eu sunt domnul Popescu, tu cine eşti? l-a întrebat vecinul „Domul Razvan – a răspuns mucosul de frate-miu, la fel de serios.

O tânără mămică m-a întrebat. Cum pot face să îmi cresc copilul fără să greşesc? I-am răspuns: cu respect. Copiii au dreptul la respect la fel ca oricare dintre noi.

Aţi privit vreodată cu luare aminte chipul unei copil de 6-8 luni, atunci când devine obiectul hazului celor din jur? Dacă o faceţi, veţi observa cât este de contrariat. El simte că se râde de el, deşi nu înţelege de ce?

Cu mult înainte de a comunica prin cuvinte, copii înţeleg ce se petrece în jurul lor, pentru că simt. Ei sunt mult mai conectaţi la simţurile, emoţiile şi intuiţia lor decât noi, adulţii raţionali. De aceea, atunci când un copil spune de pildă că nu îi este foame – deşi după părerea ta ar trebui să îi fie – ai face mai bine să îl crezi şi să îi respecteţi opţiunea de a nu mânca. Dacă, îţi spune că nu îi este frig, deşi pe tine te cam strânge, nu îl sili să îşi pună o haină în plus, deoarece el ştie mai bine decât tine ceea ce simte. Ignorându-i părerea în astfel de situaţii, îl înveţi că nu se poate încrede în propriile simţuri, că alţii ştiu mai bine şi depinde de părerile lor. O educaţie bazată pe dependenţă nu îl va ajuta să devină o persoană stăpână pe sine şi încrezătoare.

Respectă-i părerea. Când este lăsat să decidă singur, copilul învăţă să se bazeze pe propriile simţuri, intuiţii şi judecăţi, capătă încredere în el însuşi, creşte puternic, hotărât, încrezător.

Să îţi respecţi copilul înseamnă să îi recunoşti dreptul de a fi o altă persoană, cu propriile gusturi, pasiuni şi vise. Nu încerca să le vezi pe ale tale realizate prin şi de către copilul tău. Rareori pasiunile coincid şi chiar dacă va face ce i-ai cerut, ori va face prost şi veţi fi amândoi nefericiţi, ori va face bine, tu vei fi mulţumit iar el nefericit. În plus, nu vei ştii niciodată ce ar fi putut face copilul tău, cine ar fi putut fi, dacă l-ai fi lăsat să fie el însuşi.

Aud uneori: „am dat la Politehnică” sau „ne pregătim pentru Medicină”. Cine a dat şi cine se pregăteşte? Eşti conştient că el şi nu tu faci asta? Ai avut la timpul tău, ocaziile tale. Lasă-l cu ale lui. Nu i te substitui – nici măcar inconştient – nu ai nicio scuză.

Când copilul tău este la şcoală şi îţi spune că nu îi place matematica, ai face mai bine să îl crezi şi să îi respecţi decizia de a urma un liceu cu profil uman; sau dacă îţi spune că vrea să se facă fermier şi să crescă găini, deşi tu ai visat să-l faci doctor, obişnuieşte-te cu ideea că va fi fermier şi încurajează-l pe acestă cale aleasă de el. În definitiv, el este cel care va petrece cea mai mare parte din timp practicând meseria, al lui este travaliul, este corect să fie decizia lui, nu a ta. Chiar dacă se va răzgândi pe parcurs, chiar dacă uneori va greşi, priveşte asta ca pe un drept al lui de a învăţa din propriile greşeli şi de a trage propriile concluzii. Asigura-te că îi eşti alături la nevoie. Însoţeşte-l în drumul lui, nu încerca să faci drumul în locul lui.

Mai aflu că „ ne pregătim de şcoală” când mai e hăăăăt, o lună de vacanţă, sau: copilul meu merge la înot, face Aikido, pian şi engleză – copilaşul are 5-6 ani, oare când se mai joacă aceşti copii?

„Joacă? Ce joacă? Joaca este pentru copii, tu eşti mare acum.” Vă sună cunoscut? Cine decide când este joaca de ajuns, când e copilul suficient de mare ca să nu mai aibă nevoie de joacă? Cine decide, că are destui soldăţei de jucărie, sau destule cuburi, sau destule păpuşi? Cine ar trebui să facă asta? Cine ştie cel mai bine? Evident, copilul tău. Lasă-l să spună, lasă-l să decidă. Respectă–l.

Dacă îţi iubeşti copilul, lasă-l să se descopere, să se cunoască, asistă-l cu dragostea ta în această uimitoare călătorie spre el însuşi.

Învaţă-l pe copilul tău să aibă încredere în el şi să se iubească, având încredere în el şi iubindu-l.

Uită de „bătaia e ruptă din Rai” – ea chiar nu face parte din Rai, este ruptă de acolo ca un vreasc uscat. Uită şi de argumentul „pe mine m-a bătut tata şi m-a făcut om” – cu siguranţă nu bătaia a făcut om din tine. Om erai deja, bătaia poate te-a învăţat ce e frica, frustrarea, durerea, revolta şi ura. „Unde dă mama creşte!?” – nu creşte nimic, poate doar umilinţa, în rest, dă înapoi. În faţa fricii, multe adevăruri rămân nerostine, multe emoţii înnăbuşite şi mulţi copii traumatizaţi pe viaţă.

Dacă în copilărie mama sau tata ţi-au spus „Eu te-am făcut, eu te omor!” înţelegând prin asta că aveau drept de viaţă şi de moarte asupra ta, să ştii că nu este adevărat. Nu avem acest drept asupra nimănui. Nu suntem proprietarii copiilor noştri. Avem doar privilegiul de a fi părinţii lor, iar datoria noastră este să îi creştem cu dragoste şi respect.

A fost o dată ca niciodată un băieţel tare vioi şi isteţ căruia îi plăceau poveştile. Părinţii lui îi citeau în fiecare seară una sau mai multe. Într-o bună zi, copilului i s-a citit “Povestea mâinii tăiate”, de atunci nu a mai vrut nicio altă poveste în afară de aceea. Deşi se mirau de această alegere şi de faptul că părea să îndrăgească tot mai mult povestea pe măsură ce i se recitea, părinţii îi satisfăceau dorinţa. Pentru o bună bucată de timp, “Povestea mâinii tăiate“ a fost parte a ritualului lor din fiecare seară.

În timpul zilei puştiul îşi petrecea timpul ca orice alt copil de vârsta lui: mergea la grădiniţă, în parc, se juca cu prietenii. Îi plăcea să se afle în centrul lucrurilor şi în mijlocul oamenilor. Era prietenos, curios, dornic să afle să înveţe şi să ştie cât mai multe lucruri. De aceea îi plăcuse să meargă la grădiniţă şi abia aştepta să meargă la şcoală.

Însă de ceva vreme, devenise agitat, din cale afară de neastâmpărat şi parcă nu mai aştepta cu atâta nerăbdare dimineţile. Părinţii lui observaseră schimbarea, dar o puseseră pe seama transformărilor prin care trec copiii de vârsta lui şi cum era, în general un copil cuminte şi bun, nu îşi făceau probleme în această privinţă. Deşi îl iubeau foarte tare şi se străduiau să îi facă viaţa cât mai frumoasă, ei nu au înţeles atunci că băieţelul trecea printr-o perioadă grea. Aflase de curând lucruri care mai întâi l-au uimit, apoi, l-au făcut să se simtă ruşinat şi în cele din urmă revoltat. La grădiniţă, doamna educatoarea observase că atunci când scrie sau desenează foloseşte mâna stângă şi îi explicase că e greşit aşa. Copilul a fost mai întâi uimit să afle că unii oameni folosesc mâna dreaptă mai mult, iar alţii stânga. Şi mai uimit a fost când i s-a spus că e musai să o foloseşti pe dreapta. Măinile sunt la fel. Cum poate fi una bună şi alta rea? Acasă, părinţii îl lăsau să scrie cu stânga, însă la grădiniţă “doamna”, nici nu vroia să audă de aşa ceva. El se străduia să o mulţumească, vroia să fie lăudat ca toţi ceilalţi copii, numai că îi era tare greu. Ceva în el se împotrivea şi se revolta. Efortul, îl obosea, se simţea agitat şi nervos, iar comportamentul lui îi aducea alte critici.

Băieţelul era prea mic pentru a şti ce să facă. El credea că oamenii mari au întotdeauna dreptate, chiar dacă uneori simţea că nu este chiar aşa. Şi pe când se străduia el să iasă din impas, a dat peste “Povestea mâinii tăiate”, pe care a îndrăgit-o de la prima citire. Îl făcea să se simtă bine şi de aceea a devenit povestea lui preferată. Nu-i păsa că tati şi mami nu prea înţelegeau, ba chiar glumeau pe seama lui. Îi plăcea şi pace.

Zilele treceau, în cele din urmă, copilul a învăţat să scrie, să citească şi curând a uitat de chinul primelor încercări. Obsesia pentru povestea preferată a dispărut şi ea. Acum citea singur poveştile şi se bucura de fiecare în parte, dar nu a mai revenit niciodată la “Povestea mâinii tăiate”.

Era vindecat. Se vindecase cu o poveste.

Lumea copiilor este magică, ei gândesc în imagini şi de aceea, basmul, care se adresează imaginaţiei şi intuiţiei, este perfect pe înţelesul lor. Niciun copil nu va întreba cum de vorbeşte peştişorul, sau cum de poate să îndeplinească orice dorinţă. Vor întreba în schimb, de ce bate vântul sau de ce răsare soarele şi cu cât vă veţi strădui să le explicaţi mai bine, cu atât “de ce-urile” se vor înmulţi. Basmul ne spune de ce – decoperă înţelesurile ascunse şi nu se sinchiseşte de cum anume.

Basmul este iniţiatic, el le arată copiilor cum pot face faţă vieţii, prin imaginaţie şi creativitate. În basme copii ies întotdeuna învingători, ei găsesc mereu o cale de ieşire din impas, iar finalul este întotdeauna fericit. De aceea este foarte important să le citim copiilor poveşti, ele îi pregătesc pentru viaţă arătându-le cum orice problemă are o soluţie care duce spre un final pozitiv.

Ca şi băieţelul din povestea de mai sus, uneori copii au câte o poveste preferată şi nu mai vor să asculte o alta, o vor doar pe aceea, iar şi iar, pentru că ea le vorbeşte despre problema pe care o au atunci şi îşi vor schimba preferinţa abia după ce vor depăşi momentul respectiv din evoluţia lor.

Tuturor ne plac poveştile. Mari şi mici, le ascultăm întotdeauna cu plăcere. Vârsta poveştilor nu trece niciodată, este mereu cu noi. Suntem purtători de poveşti.

În fond, viaţa fiecăruia dintre noi este o poveste.

Interpretarea unui vis, poate deveni un pion important, în consilierea unei persoane care caută răspuns la o anumită problemă.

Materialul următor este despre un vis, care a facilitat găsirea soluţiilor şi succesul terapiei.

Ana are 22 de ani, este studentă şi locuieşte împreună cu prietenul ei Ionuţ, cu care are o relaţie de aproape doi ani. Motivul consilierii este dorinţa de a gestiona mai bine relaţia ei cu mama. Ana îşi doreşte mai multă independenţă, însă nu ştie cum să o obţină fără să o supere. În cadrul consilierii, au apărut elemente aparent lipsite de legătură cu obiectivul iniţial, apoi Ana a avut un vis prin care totul a căpătat sens. Iata cum:

Femeia cu coadă lungă

Ana povesteşte o întâmplare petrecută de curând:„ – Eram la metrou şi am văzut o femeie cu o coadă lungă prinsă la spate. Brusc, mi-a venit să o trag de păr, să mătur cu ea pe jos. Nu aveam nici un motiv, nu o cunoşteam, nu mi-a făcut nimic. Mi s-a părut ciudat.”

Poate acea femeie semăna cu cineva cunoscut, faţă de care simte o aversiune? – nu are nicio ideee. Dar ştie pe cineva cu păr lung, prins în coadă? – mama ei poartă părul aşa, cum să simtă aversiune faţă de mama ei?

Falusul de pe desktop

Fotografia folosită de Ana ca wallpaper pe desktopul telefonului seamănă foarte bine cu un falus. Cum de a ales-o?  – aşa i-a venit, acum se mira de alegerea făcută.

Îi explic cum lucrurile care „ne vin aşa”, sunt moduri în care apar din inconştient dorinţe, trebuinţe, nevoi nesatisfăcute. Când a făcut sex ultima dată? – acum vreo două luni. Poate că noul wallpaper vorbeşte despre nevoia de a face sex? – dar Ana nu îşi mai doreşte deloc asta. Prietenul ei nu o presează deocamdată, deşi nu înţelege ce se petrece cu ea.

Explorăm posibilele motive ale lipsei de libidou: nu este vorba de o stare fizică, nici de o nepotrivire şi nici de plictiseală.  „- Eu m-am gândit că e din cauza camerei în care locuim. Nu mai pot să sufăr camera asta.” – izbucneşte Ana. Dar cei doi locuiesc acolo de la începutul relaţiei lor, nimic nu s-a schimbat între timp. Unde-i baiul? – dă din umeri. De fapt, simte lipsa contactului sexual , dar ceva o blochează.

Brusc abandonează subiectul trecând, aparent  fără legătură, la ultima discuţie  avută cu mama ei, în legătură cu Ionuţ. Pentru că el este etnic minoritar, mama ei nu îl acceptă. De fapt, crede Ana – „ îi este frică de ce va spune taică-su” (bunicul matern al Anei), căruia încă „îi dă socoteală” . În plus, râde de ea un vecin, care de câte ori se întâlnesc, o întreabă: „ce face fii-ta, tot cu ăla umbă?”. Ana înţelege zbaterile mamei, dar îşi iubeşte prietenul şi nu e dispusă să renunţe la el. Pe de altă parte, intuieşte cumva, că în spatele acestor pretexte, nici mama nu este de acord cu acestă alegere. Discuţia lor s-a încheiat prost şi de atunci nu şi-au mai vorbit.

Ionuţ este deştept,  înţelegător, o iubeşte,o sprijină în tot ce face. Pe Ana o revoltă modul în care unii oamenii îl tratează jignitor, datorită culorii pielii lui. Odată, în metrou, Ionuţ a atins din greseală o doamnă.. Respectiva şi-a tras repede geanta sub braţ, iar lui i-au dat lacrimile de frustrare şi necaz.

Subiectul unei eventuale casătorii este spinos. Poziţia Anei, între iubit şi familie nu este uşoară, dacă va fi pusă în situaţia de a alege, va fi şi mai complicat.

Îi sugerez abordarea directă a bunicului, pentru a arăta tuturor că îşi asumă alegerea făcută şi a-şi scuti mama de învinuiri. Pentru că a putut vorbi despre toate aceste lucruri, la finalul şedinţei, Ana se simte mai bine.

Visul cu câini

Ana este veselă. După ultima şedinţă, lucrurile au revenit la normal între ea şi prietenul ei  şi a vorbit şi cu mama. Se simte mai împăcată. Însă a a vut un vis oribil, pe care abia aşteaptă să mi-l povestească“.  (Continuare în partea a II-a)

Se poate fugi în multe feluri dintr-o relaţie: în imaginaţie, atunci când tu nu crezi că viaţa îţi poate oferi ceea ce îţi doreşti, în trecut sau în viitor –  atunci când prezentul e prea mult pentru tine, într-o relaţie paralelă – din dorinţa de a o vindeca pe prima la care nu esti pregătit să renunţi, în muncă – atunci când încerci să ignori ce se întâmplă şi nu vrei să simţi ce simţi( decât asta, mai bine suprasolicitare, oboseală, stres), în alte activităţi, cum ar fi hobby-urile – atunci când consideri că celălalt nu merită toată dragostea ta şi reinvesteşti în ceva (nu în cineva), în dragostea pentru animale – atunci când resimţi acut lipsa iubirii în viaţa ta şi vrei sa fii iubit necondiţionat şi în multe alte feluri, în funcţie de fiecare. Suntem foarte creativi cu toţii când e vorba de fugă. Tu cum fugi din relaţia ta?

Dacă te-ai regăsit în rândurile de mai sus, ca fiind cel care fuge, trebuie să şti că fuga din relaţie este un simptom care indică faptul că relaţia ta nu se simte prea bine.

Opreşte-te. Dă-ţi timp să te gândeşti la asta. Este timpul să pui un diagnostic. Un diagnostic pus la timp, grăbeşte vindecarea.

Dacă  simţi că relaţia ta este bolnavă şi trebuie vindecată, eşti deja pe drumul cel bun.

Îţi poţi vindeca relaţia, începând să te vindeci pe tine. Uneori poţi face acest lucru singur, alterori ai nevoie de ajutor şi consilierea poate fi de un real folos. Oricare ar fi hotarârea ta, important este să devii conştient de ce ţi se întâmplă şi să şti ce poţi face mai departe.

Câteodată ne pierdem în celălalt, confundăm dorinţele noastre cu ale lui, nevoile noastre cu nevoile lui. Dacă relaţia noastră ar fi un automobil, a ne pierde în celălalt e ca şi cum maşina ar merge pe doua roţi în loc de patru – se poate, dar nu pentru mult timp –  după care intervine oboseala, frustrarea şi senzaţia de eşec.

Alteori nu suntem atenţi la partener, nu suntem în armonie cu el – roţile nu sunt sincronizate, maşina o ia razna, foarte posibil se va produce un accident – relaţia va intra în impas.

Când eşti în armonie cu partenerul tău, te poţi abandona. Este foarte bine să te poţi încrede în celălalt atât de mult incât să te poţi abandona, chiar şi numai pentru câteva minute, ore, să te simţi protejat şi în siguranţă, în timp ce el-ea are grijă de tine. Uneori însă, abandonul se prelungeşte şi devine o dependenţă pentru tine şi o povară pentru partener.

Când eşti centrat în tine te poţi abandona interior- te poţi lăsa în seama ta, deoarece realizezi că tu, eşti mult mai mult decât ceea ce se vede şi ai tot ce îţi trebuie la tine pentru A FI. Atunci când îţi întâlneşti puterea şi strălucirea, când în infinitul acestei lumi te regăseşti ca fiind ceva unic şi minunat, alături de tine poate înflori, se poate dezvolta, cineva la fel de unic şi minunat, crescând împreună în dragoste. Când partenerii de cuplu sunt  centraţi în ei înşişi – conştienţi de propriile lor nevoi şi în armonie unul cu celălalt, relaţia este echilibrată, decurge lin şi armonios spre beneficiul amândurora.

De aceea vindecarea unei relaţii trebuie să înceapă cu vindecarea de sine.