CE LE DATORĂM COPIILOR?

/în /de

Te iubesc şi te respectCu mult timp în urmă, fratelui meu în vărstă de numai trei ani, i s-a prezentat un vecin dând mâna cu el foarte serios: „- Eu sunt domnul Popescu, tu cine eşti? l-a întrebat vecinul „Domul Razvan – a răspuns mucosul de frate-miu, la fel de serios.

O tânără mămică m-a întrebat. Cum pot face să îmi cresc copilul fără să greşesc? I-am răspuns: cu respect. Copiii au dreptul la respect la fel ca oricare dintre noi.

Aţi privit vreodată cu luare aminte chipul unei copil de 6-8 luni, atunci când devine obiectul hazului celor din jur? Dacă o faceţi, veţi observa cât este de contrariat. El simte că se râde de el, deşi nu înţelege de ce?

Cu mult înainte de a comunica prin cuvinte, copii înţeleg ce se petrece în jurul lor, pentru că simt. Ei sunt mult mai conectaţi la simţurile, emoţiile şi intuiţia lor decât noi, adulţii raţionali. De aceea, atunci când un copil spune de pildă că nu îi este foame – deşi după părerea ta ar trebui să îi fie – ai face mai bine să îl crezi şi să îi respecteţi opţiunea de a nu mânca. Dacă, îţi spune că nu îi este frig, deşi pe tine te cam strânge, nu îl sili să îşi pună o haină în plus, deoarece el ştie mai bine decât tine ceea ce simte. Ignorându-i părerea în astfel de situaţii, îl înveţi că nu se poate încrede în propriile simţuri, că alţii ştiu mai bine şi depinde de părerile lor. O educaţie bazată pe dependenţă nu îl va ajuta să devină o persoană stăpână pe sine şi încrezătoare.

Respectă-i părerea. Când este lăsat să decidă singur, copilul învăţă să se bazeze pe propriile simţuri, intuiţii şi judecăţi, capătă încredere în el însuşi, creşte puternic, hotărât, încrezător.

Să îţi respecţi copilul înseamnă să îi recunoşti dreptul de a fi o altă persoană, cu propriile gusturi, pasiuni şi vise. Nu încerca să le vezi pe ale tale realizate prin şi de către copilul tău. Rareori pasiunile coincid şi chiar dacă va face ce i-ai cerut, ori va face prost şi veţi fi amândoi nefericiţi, ori va face bine, tu vei fi mulţumit iar el nefericit. În plus, nu vei ştii niciodată ce ar fi putut face copilul tău, cine ar fi putut fi, dacă l-ai fi lăsat să fie el însuşi.

Aud uneori: „am dat la Politehnică” sau „ne pregătim pentru Medicină”. Cine a dat şi cine se pregăteşte? Eşti conştient că el şi nu tu faci asta? Ai avut la timpul tău, ocaziile tale. Lasă-l cu ale lui. Nu i te substitui – nici măcar inconştient – nu ai nicio scuză.

Când copilul tău este la şcoală şi îţi spune că nu îi place matematica, ai face mai bine să îl crezi şi să îi respecţi decizia de a urma un liceu cu profil uman; sau dacă îţi spune că vrea să se facă fermier şi să crescă găini, deşi tu ai visat să-l faci doctor, obişnuieşte-te cu ideea că va fi fermier şi încurajează-l pe acestă cale aleasă de el. În definitiv, el este cel care va petrece cea mai mare parte din timp practicând meseria, al lui este travaliul, este corect să fie decizia lui, nu a ta. Chiar dacă se va răzgândi pe parcurs, chiar dacă uneori va greşi, priveşte asta ca pe un drept al lui de a învăţa din propriile greşeli şi de a trage propriile concluzii. Asigura-te că îi eşti alături la nevoie. Însoţeşte-l în drumul lui, nu încerca să faci drumul în locul lui.

Mai aflu că „ ne pregătim de şcoală” când mai e hăăăăt, o lună de vacanţă, sau: copilul meu merge la înot, face Aikido, pian şi engleză – copilaşul are 5-6 ani, oare când se mai joacă aceşti copii?

„Joacă? Ce joacă? Joaca este pentru copii, tu eşti mare acum.” Vă sună cunoscut? Cine decide când este joaca de ajuns, când e copilul suficient de mare ca să nu mai aibă nevoie de joacă? Cine decide, că are destui soldăţei de jucărie, sau destule cuburi, sau destule păpuşi? Cine ar trebui să facă asta? Cine ştie cel mai bine? Evident, copilul tău. Lasă-l să spună, lasă-l să decidă. Respectă–l.

Dacă îţi iubeşti copilul, lasă-l să se descopere, să se cunoască, asistă-l cu dragostea ta în această uimitoare călătorie spre el însuşi.

Învaţă-l pe copilul tău să aibă încredere în el şi să se iubească, având încredere în el şi iubindu-l.

Uită de „bătaia e ruptă din Rai” – ea chiar nu face parte din Rai, este ruptă de acolo ca un vreasc uscat. Uită şi de argumentul „pe mine m-a bătut tata şi m-a făcut om” – cu siguranţă nu bătaia a făcut om din tine. Om erai deja, bătaia poate te-a învăţat ce e frica, frustrarea, durerea, revolta şi ura. „Unde dă mama creşte!?” – nu creşte nimic, poate doar umilinţa, în rest, dă înapoi. În faţa fricii, multe adevăruri rămân nerostine, multe emoţii înnăbuşite şi mulţi copii traumatizaţi pe viaţă.

Dacă în copilărie mama sau tata ţi-au spus „Eu te-am făcut, eu te omor!” înţelegând prin asta că aveau drept de viaţă şi de moarte asupra ta, să ştii că nu este adevărat. Nu avem acest drept asupra nimănui. Nu suntem proprietarii copiilor noştri. Avem doar privilegiul de a fi părinţii lor, iar datoria noastră este să îi creştem cu dragoste şi respect.

Desenele vindecătoare ale Irinucăi

/în /de

21Irinuca este o fetiţă drăgălaşă veselă şi comunicativă care îşi doreşte foarte mult să fie pe placul celor din jur. Deşi încă nu a împlinit şase ani, dovedeşte simţ estetic, este preocupată de înfăţişarea ei şi de căutarea propriei identităţi. Pare să îşi exprime uşor dorinţele – este asertivă – cu persoanele cunoscute, însă temătoare în situaţii noi şi cu persoane străine. În ciuda dorinţei ei de comunicare şi de a fi pe placul celor din jur, se dovedeşte a fi temătoare, suspicioasă şi într-o stare permanentă de alertă în raport cu lumea.

Starea ei actuală este de anxietate, instabilitate şi nesiguranţă; simte nevoia de sprijin şi echilibru.

Eu nu o cunoscusem pe Irinuca atunci când am scris rândurile de mai sus.

O prietenă mă rugase să o ajut pe colega ei de serviciu, a cărei fetiţă, de ceva timp, avea tendinţa de a merge la toaletă de foarte multe ori pe zi, precum şi obsesia de a fi în permanenţă în preajma unei băi. Fusese examinată de medic şi nu avea probleme de ordin fizic, care ar fi putut justifica acest comportament.

Deoarece la momentul respectiv nu aveam cum să mă întâlnesc cu fetiţa, am solicitat cele două desene care îmi puteau spune câte ceva despre ea. Mica mea caracterizare, bazată pe acestea, se încheia cu rândurile de mai jos:

Desenele indică trumatism pe obrazul drept. Are ceva acolo, vreo pată, vreun semn din naştere, s-a lovit sau a fost lovită, pălmuită?

Răspunsul nu a întârziat să apară. „Da! Extraordinar, cum de v-aţi dat seama?”

Examinând desenele, observasem că ambele indicau o neregularitate, o întrerupere a liniei – pe obrazul drept al omului şi pe partea dreaptă a coroanei pomului. Acestă „coincidenţă” m-a îndemnat să pun întrebarea. Intuiţia mea s-a dovedit exactă şi a dus la descoperirea unui incident pe care cei implicaţi îl uitaseră şi nimeni nu se gândise să îl menţioneze.

Cu patru luni în urmă, fetiţa suferise o arsură pe obrazul drept – de la un artificiu care îi sărise pe faţă. Mai avea încă o urmă mică, ce abia se mai cunoştea.

Adulţii uitaseră incidentul şi nimeni nu făcuse legătura dintre tendinţa compulsivă a Irinucăi şi întâmplarea de atunci. Poate chiar şi Irinuca uitase, însă, corpul ei continua să exprime groaza trăită în acele momente în care focul îi arsese obrazul, luînd-o pe nepregătite – fără ca ea să fi greşit cu ceva. Comportamentul ei era în strânsă legătură cu traumatismul suferit atunci.

Uneori, desenele copiilor noştri vorbesc despre ei mai bine decât o fac ei înşişi sau persoanele apropiate lor.

Formele şi culorile, personajele şi imaginile reprezentate, aşezarea în pagină, calitatea trăsăturilor, toate acestea sunt indicii importante care ajută sau pot determina succesul terapiei.

Desenele – numite şi teste proiective, au capacitatea de a proiecta în exterior interioritatea ascunsă a fiecăruia dintre noi – nu numai a copiilor. Ele sunt folosite în consiliere ca instrumente ajutătoare, atunci când dorim să avem o imagine mai clară despre interioritatea cuiva.

Ca şi poveştile, desenele pot fi vindecătoare

Irinuca a fost tratată „problema” ei a dispărut, ea redevenind la fel de prietenoasă şi comunicativă cum fusese înainte.

Chiar dacă trageţi cu ochiul la desenele copilului şi uneori chiar reuşiţi să vă faceţi o impresie în legătură cu starea lui de spirit, ar fi greşit să încercaţi să faceţi interpretări. Lăsaţi acest lucru în seama specialistului.

La fel ca în orice altă privinţă, e bine ca de lucrurile importante să se ocupe cei care ştiu.

Puterea vindecătoare a poveştilor

/în /de

puterea povestilorA fost o dată ca niciodată un băieţel tare vioi şi isteţ căruia îi plăceau poveştile. Părinţii lui îi citeau în fiecare seară una sau mai multe. Într-o bună zi, copilului i s-a citit “Povestea mâinii tăiate”, de atunci nu a mai vrut nicio altă poveste în afară de aceea. Deşi se mirau de această alegere şi de faptul că părea să îndrăgească tot mai mult povestea pe măsură ce i se recitea, părinţii îi satisfăceau dorinţa. Pentru o bună bucată de timp, “Povestea mâinii tăiate“ a fost parte a ritualului lor din fiecare seară.

În timpul zilei puştiul îşi petrecea timpul ca orice alt copil de vârsta lui: mergea la grădiniţă, în parc, se juca cu prietenii. Îi plăcea să se afle în centrul lucrurilor şi în mijlocul oamenilor. Era prietenos, curios, dornic să afle să înveţe şi să ştie cât mai multe lucruri. De aceea îi plăcuse să meargă la grădiniţă şi abia aştepta să meargă la şcoală.

Însă de ceva vreme, devenise agitat, din cale afară de neastâmpărat şi parcă nu mai aştepta cu atâta nerăbdare dimineţile. Părinţii lui observaseră schimbarea, dar o puseseră pe seama transformărilor prin care trec copiii de vârsta lui şi cum era, în general un copil cuminte şi bun, nu îşi făceau probleme în această privinţă. Deşi îl iubeau foarte tare şi se străduiau să îi facă viaţa cât mai frumoasă, ei nu au înţeles atunci că băieţelul trecea printr-o perioadă grea. Aflase de curând lucruri care mai întâi l-au uimit, apoi, l-au făcut să se simtă ruşinat şi în cele din urmă revoltat. La grădiniţă, doamna educatoarea observase că atunci când scrie sau desenează foloseşte mâna stângă şi îi explicase că e greşit aşa. Copilul a fost mai întâi uimit să afle că unii oameni folosesc mâna dreaptă mai mult, iar alţii stânga. Şi mai uimit a fost când i s-a spus că e musai să o foloseşti pe dreapta. Măinile sunt la fel. Cum poate fi una bună şi alta rea? Acasă, părinţii îl lăsau să scrie cu stânga, însă la grădiniţă “doamna”, nici nu vroia să audă de aşa ceva. El se străduia să o mulţumească, vroia să fie lăudat ca toţi ceilalţi copii, numai că îi era tare greu. Ceva în el se împotrivea şi se revolta. Efortul, îl obosea, se simţea agitat şi nervos, iar comportamentul lui îi aducea alte critici.

Băieţelul era prea mic pentru a şti ce să facă. El credea că oamenii mari au întotdeauna dreptate, chiar dacă uneori simţea că nu este chiar aşa. Şi pe când se străduia el să iasă din impas, a dat peste “Povestea mâinii tăiate”, pe care a îndrăgit-o de la prima citire. Îl făcea să se simtă bine şi de aceea a devenit povestea lui preferată. Nu-i păsa că tati şi mami nu prea înţelegeau, ba chiar glumeau pe seama lui. Îi plăcea şi pace.

Zilele treceau, în cele din urmă, copilul a învăţat să scrie, să citească şi curând a uitat de chinul primelor încercări. Obsesia pentru povestea preferată a dispărut şi ea. Acum citea singur poveştile şi se bucura de fiecare în parte, dar nu a mai revenit niciodată la “Povestea mâinii tăiate”.

Era vindecat. Se vindecase cu o poveste.

Lumea copiilor este magică, ei gândesc în imagini şi de aceea, basmul, care se adresează imaginaţiei şi intuiţiei, este perfect pe înţelesul lor. Niciun copil nu va întreba cum de vorbeşte peştişorul, sau cum de poate să îndeplinească orice dorinţă. Vor întreba în schimb, de ce bate vântul sau de ce răsare soarele şi cu cât vă veţi strădui să le explicaţi mai bine, cu atât “de ce-urile” se vor înmulţi. Basmul ne spune de ce – decoperă înţelesurile ascunse şi nu se sinchiseşte de cum anume.

Basmul este iniţiatic, el le arată copiilor cum pot face faţă vieţii, prin imaginaţie şi creativitate. În basme copii ies întotdeuna învingători, ei găsesc mereu o cale de ieşire din impas, iar finalul este întotdeauna fericit. De aceea este foarte important să le citim copiilor poveşti, ele îi pregătesc pentru viaţă arătându-le cum orice problemă are o soluţie care duce spre un final pozitiv.

Ca şi băieţelul din povestea de mai sus, uneori copii au câte o poveste preferată şi nu mai vor să asculte o alta, o vor doar pe aceea, iar şi iar, pentru că ea le vorbeşte despre problema pe care o au atunci şi îşi vor schimba preferinţa abia după ce vor depăşi momentul respectiv din evoluţia lor.

Tuturor ne plac poveştile. Mari şi mici, le ascultăm întotdeauna cu plăcere. Vârsta poveştilor nu trece niciodată, este mereu cu noi. Suntem purtători de poveşti.

În fond, viaţa fiecăruia dintre noi este o poveste.