DE VORBĂ CU COPIII NOŞTRI: DESPRE SEX

/în /de

copii si educatia sexuala

Articol apărut în revista Psychologies, luna februarie 2017

Cum ar trebui făcută educația sexuală a copiilor? Ce să li se spună și ce nu?

Când spunem sexualitate infantilă ne referim la o perioadă de timp care începe încă de la naştere şi durează pânâ în jurul vârstei de şase ani. Sexualitatea copilului se dezvoltă în strânsă legătură cu funcţiile fiziologice de hrănire, excreţie şi micţiune, şi trece prin mai multe stadii: stadiul oral în care plăcerea se obţine prin supt înghiţit, mestecat; stadiul anal în care plăcerea se obţine prin controlul defecaţiei; stadiul falic în care plăcerea se obţine prin manipularea organelor genitale şi „perioada de latenţă” în care are loc o liniştire a pulsiunii sexuale. Aceste patru stadii ce formează sexualitatea copilului sunt urmate de stadiul genital, care aparţine sexualităţii adultului.

Educaţia sexuală trebuie să ţină cont de etapele de dezvoltare ale copilului atât din punct de vedere fizic cât şi mental şi afectiv.

Comportamentul sexual al copilului în vârstă de 3-5 ani este nediferenţiat şi difuz, cu un caracter erotic mai mult emoţional şi se manifestă prin: erecţii si poluţii precoce, masturbări, curiozitate, voaierism, exhibiţionism infantil, vise şi fantasme legate de dorinţa sexuală. În această perioadă copiii devin curioşi şi pun întrebări în legatură cu diferenţele ,relaţiile dintre sexe şi venirea pe lume a bebeluşilor. Părinţii trebuie să ştie că aceste manifestări sunt normale.

Educaţia sexuală începe cu denumirea organelor genitale. Atunci când îl învăţăm pe copil denumirea diferitelor părţi ale corpului său, vom denumi şi organele genitale, evitând pomenirea lor prin sintagme de genul” acolo jos”, sau „ruşinea” sau orice alt apelativ ce implică asocierea cu ceva murdar sau ruşinos.

Există două tendinţe ce trebuiesc evitate, ambele la fel de păguboase pentru dezvoltarea unei sexualităţi normale: prima, este cea în care organele sexuale, sunt considerate ruşinoase şi murdare iar actul sexual un păcat. Această atitudine poate duce la inhibiţii greu de depăşit ulterior.

A doua tendinţă, este validarea exagerată a genului şi sexualizarea precoce, atitudine ce duce la preocuparea excesivă şi prematură faţă de sex şi sexualitate. Copilul va încerca să afle mai mult şi să experimenteze la vârste foarte fragede, la care nu este pregătit din punct de vedere mental şi afectiv fapt care îl poate bulversa sau traumatiza.

Comportamentele care pun de obicei probleme de abordare părinţilor sunt: manipularea organelor sexuale şi masturbarea.

Când apare tendinţa de manipulare a organelor genitale o vom ignora şi ea va dispărea de la sine. Nu îi vom spune copilului „ e ruşine să pui mâna acolo” sau, „dacă mai pui mâna o să ţi se usuce; îţi cade, vine Moşul şi ţi-l taie” şi altele de acelaşi gen, ci vom încerca să îi distragem atenţia spre o altă activitate care să îi facă plăcere. Dacă nu este întărită prin atenţia noastră, această tendinţă dispare, mai ales prin puterea exemplului: copilul va sesiza singur că adulţii nu fac aceste gesturi în public şi îşi va adapta comportamentul. În mod similar, masturbarea, nu trebuie incriminată dar nici încurajată. De regulă copiii nu se masturbează de faţă cu părinţii iar dacă vi se întâmplă să îl surprindeţi făcând aceasta ,este de preferat să vă comportaţi ca şi cum nu aţi fi observat decât să vă arâtaţi mirat, şocat sau şi mai rău, moralizator.

Atunci când copilul le cere, explicaţiile se dau în termeni cât mai simpli, la obiect şi pe înţelesul lui.

Ca regulă generală, vom încerca să tratăm organele genitale ca pe oricare altă parte a corpului şi să facem educaţia sexuală cu normalitate, fără etichetări sau interdicţii exagerate, în limitele bunului simţ,

De ce nu e bine să fie tabu sexualitatea?

Melanie Klein, psihanalistă de renume specializată în psihanaliza copilului, este de părere că „orice rezistenţă care se opune curiozităţii, creează copiilor grave inhibiţii pe plan afectiv, intelectual şi sexual.”

Pentru copil, organele sexuale sunt la fel ca orice parte a corpului său. Copilului nu îi e silă sau ruşine de mâna sau de nasul lui şi prin urmare nici de rect sau de organele genitale, decât în măsura în care este învăţat că aceste părţi ale corpului sunt diferite de celelalte.

În comunităţile tribale, goliciunea corpului uman este privită ca ceva normal, firesc şi nu suscită curiozităti. În definitiv ne naştem cu toţii goi.

În societatea noastră, nu ne expunem goliciunea în public. Am fi catalogaţi drept ciudaţi dacă ne-am comporta astfel. Însă în mediul familial este în regulă ca până la vârsta de 5-6 ani, copilul să îşi poată vedea părinţii dezbrăcaţi. El va putea să observe diferenţele dintre sexe , precum şi particularităţile corpului adulţilor într-un mod firesc şi natural. Se vor evita astfel, uitatul pe gaura cheii, sau asocierea cu un secret ce trebuie descoperit. După vârsta de cinci -şase ani i se va spune că avem cu toţii nevoie de intimitate, va fi încurajat să se bucure de a lui şi să o respecte pe a altora şi în acest context se va obişnui să bată în uşă înainte de a intra în dormitorul părinţilor sau în camera de baie.

Atunci când prin educaţie copilului i se inoculeză ideea că anumite părţi ale corpului sunt ruşinoase, iar sexul este un păcat despre care mai bine nu vorbeşti, el va asocia sexualitatea cu ruşinea şi vinovăţia. Copiii crescuţi cu aceste convingeri, trăiesc un adevărat conflict între dorinţa de satisfacere a instinctului şi dorinţa de respectare a interdicţiei. Ca să nu mai vorbim de bulversarea lor atunci când află că, de fapt, toţi adulţii fac sex, inclusiv proprii părinţi.

În adolescenţă, conflictul trebuie rezolvat şi interdicţia depăşită pentru a permite începerea vieţii sexuale. Cu cât interdicţia a fost mai puternică cu atât depăşirea ei se face mai greu şi uneori incomplet.

Depăşirea cu succes crează premisele unei sexualităţi adulte normale în timp ce nereuşita duce la perturbări, pornind de la inhibiţii în plan sexual, afectiv şi intelectual până la nevroză şi perversiuni sexuale.

Cum să –si depăsească părinții jena si fricile de întrebări stânjenitoare?

Atunci când părinţii se simt stânjeniţi de întrebările cu privire la sexualitate, acest sentiment vine direct din copilăria proprie şi din faptul că ei înşişi nu au discutat despre asta cu părinţii lor. Pentru a depăşi aceste sentimente de jenă şi ruşine le recomand acestor părinţi să apeleze la cărti de educaţie sexuală pentru adolescenţi de unde se pot inspira în formularea unor răspunsuri adecvate.

Copilul curios este un copil normal. Curiozitatea, este un factor de progres, este primul pas spre cunoaştere şi astfel trebuie privită, indiferent de obiectul ei. Prin urmare părinţii ar trebui să vină în întâmpinarea curiozităţii copilului printr-o atitudine deschisă şi să furnizeze explicaţii pe măsura vârstei şi puterii de înţelegere a acestuia.

Nu există o reţetă universală, depinde foarte mult de ce a auzit copilul, de felul în care pune întrebarea şi de stadiul lui de dezvoltare sexuală şi intelectuală de la momentul respectiv.

Copiii pot pune şi întrebări ale căror răspunsuri nu sunt pregătiţi să le înţeleagă. În aceste situaţii părintele poate spune: deocamdată nu eşti sufient de mare pentru a pricepe „noţiunea” sau „ fenomenul” acesta, pentru că mai sunt multe altele pe care trebuie să le înveţi până atunci. O să te rog însă să nu uiţi să mă întrebi din nou şi i se va preciza când anume(la anul, când vei împlini vârsta de…, când te vei duce la şcoală, etc). Folosirea cuvintelor „noţiune” şi „fenomen” sau altele similare, cu care copilul nu este familiarizat, îl vor convinge că într-adevăr mai are multe de aflat, iar faptul că i se cere să nu uite să întrebe din nou şi i se precizează când, îi va arăta că este luat în serios şi tratat ca atare. Atunci când întreabă, copiii nu se aşteaptă la răspunsuri detaliate şi de multe ori două cuvinte sunt de ajuns.

Nu putem împiedica întrebările, nu numai datorită curiozităţii legitime dar şi expunerii copiilor la tot felul de stimuli vizuali şi auditivi care nu pot fi suficient controlaţi. Însă este bine să cumpănim întotdeauna ce şi cât îi spunem copilului nostru aşa încât să fim siguri că a înţeles corect şi că această înţelegere nu vine prea devreme.

Am cunoscut un băieţel isteţ şi curios, dornic mereu să înveţe cuvinte noi. Într-o zi, el a auzit din întâmplare la televizor, cuvântul prostituată şi a vrut să ştie ce înseamnă. Băieţelul avea vreo patru ani pe atunci. I s-a spus că este „ o femeie care îşi vinde dragostea”. Mult timp după acea, în primul an de şcoală, băieţelul s-a supărat pe o colegă atât de tare încât a făcut-o prostituată. S-a dovedit că el nu uitase semnificaţia cuvântului, ba chiar pricepuse că e ceva urât. Întrebat fiind de ce a folosit tocmai acest cuvânt a răspus: „am vrut să mai schimb”.

Multi consideră că trebuie să i se explice copilului orice la orice vărstă, eu recomand prudenţă.

Roxana Mihailescu

Psiholog-psihoterapeut integrativ

CINE VINE LA PSIHOLOG?

/în /de

 

cine vine la psiholog

    – Cine vine la psiholog? mă întreabă clientul din faţa mea. Este la prima şedinţă. Pare obosit. Normal, vine după o zi de muncă. Pe faţa lui pluteşte un zâmbet trist, ecou al efortului de a face să pară că totul este în regulă. El ştie că nu este aşa; acum ştiu şi eu. Clientul meu aşteaptă înţelegere, suport, alinare. Întrebarea este mai mult retorică, parcă nu căută răspuns, dar în privirea tristă ridicată către mine, citesc ce nu a spus: mai sunt şi alţii ca mine?

    Răspunsul este Da. Persoanele care apelează la psiholog doresc sa fie văzute, ascultate şi acceptate necondiţionat, la fel ca şi el. Toţi doresc să îşi permită să fie ei înşişi într-un spaţiu profund uman şi generos în care să îşi confrunte în siguranţă fricile, grijile, problemele.

      Acestea din urmă, sunt foarte diverse. Unele ar putea părea derizorii sau hilare, altor persoane în afara celui implicat. De ce? Pentru că interpretăm realitatea în mod diferit.

    „Cu ce vă pot ajuta?” sau „Ce anume vă doriţi de la terapie?” sunt printre primele întrebări pe care le adresez, la care primesc întotdeauna răspunsuri corecte – greşite nu există. Unii oameni vin deoarece nu pot face faţă stresului, alţii vor susţinere în cura de slăbire, unii vor să înveţe să relaţioneze mai bine, alţii vor să pună capăt durerii sau doliului prelungit. Unii vor să depăşească emoţiile unui examen important, alţii vor să poată învinge anxietatea, depresia, sau o timiditate exagerată care îi ţine departe de lume. Unii doresc să îşi cunoască şi să îşi atingă adevaratul potenţial, alţii vor să afle de ce nu pot face asta sau pur şi simplu vor să scape de diverse acuze somatice: bâlbâială, acnee, balonări, constipaţii, exces ponderal, dureri diverse, ticuri şi multe altele.

        Clientul meu, nu poate depăşi despărţirea de soţie. El este profund convins că o căsătorie este un angajament pe viaţă. Divorţul, văzut ca o ieşire dintr-o relaţie toxică, este o eliberare şi o nouă şansă de a căuta şi găsi persoana potrivită. Această semnificaţie îi este străină, iar cea pe care el o dă, aceea a pierderii irecuperabile şi a eşecului, îl face să simtă rana şi să trăiască drama. Nu realitatea, situaţia în sine, ne încurcă şi ne doare, ci semnificaţia pe care alegem să i-o dăm.

       Uneori motivele invocate iniţial devin obiective în terapie, alteori nu. Cineva poate veni la psiholog cu motivul manifest de a scăpa de o depresie, dar obiectivul devine schimbarea locului de muncă, în timp ce altcineva care solicită ajutor pentru a slăbi îşi doreşte de fapt o relaţie de cuplu reuşită şi acela va deveni obiectivul urmărit. De multe ori, motivele nu sunt cele enunţate iniţial.

       În cabinet nu prea se zâmbeşte. Sunt totuşi zâmbete răzleţe de început: unele triste şi resemnate de genul ”ştiu că nu mai e nimic de făcut, dar am zis să o încerc şi pe asta”, altele înfrigurate care par să spună „nu-i aşa că nu e grav?” sau intenţionat zeflemiste „am venit să mă repari”. Uneori apar zâmbete pe parcurs, neîncrezătoare „oare aşa simplu e?”, satisfăcute „acum înţeleg!” surprinse „ca să vezi, nu m-aş fi gândit!” sau ironice „mult zgomot pentru nimic” şi zâmbete de final, uşurate „acum pot să îmi văd de drum”, încrezătoare „totul este posibil” sau recunoscătoare „ fără tine nu aş fi reuşit”.

       Zâmbetul clientului din faţa mea vorbeşte despre îngrijorarea lui, de a nu fi judecat sau privit ca un ciudat. El chiar imi spune: ştiu că este aiurea, nici măcar nu o mai iubeam (pe fosta soţie n.a.), ne certam mereu, eram ca doi straini dar cu toate astea, nu mi-am imaginat că ne vom desparţi, iar acum, când s-a întâmplat, nu pot să trec peste asta. Încă nu ştie dacă hotărârea lui de a veni la terapie, este bună sau nu. Îmi mărturiseşte că nu a spus nimănui de vizitele la psiholog şi nici nu intenţionează. „Ar spune că sunt dus cu capul” –  râde el.

        Nici asta nu este ceva neobişnuit. Cei care apelează la psiholog sunt oameni cu o anumită deschidere spre sine, spre interioritatea lor, scotocitorii, anume aceia care îşi pun întrebări şi când nu găsesc răspunsuri în exteriorul lor, se decid să le caute în interior, să sondeze acea parte nevăzută şi insuficient cunoscută numită psihic, în căutarea sinelui. De regulă este vorba despre oameni inteligenţi, intuitivi, informaţi, aflaţi într-o perioadă grea a vieţii lor.

       Uneori rudele, prietenii şi cunoştinţele nu au aceeaşi deschidere spre terapie, ori nu ştiu nimic despre aceasta, situaţie în care resping ideea deoarece necunoscutul sperie, ori înţeleg greşit actul terapeutic, ca pe o intervenţie destinată „nebunilor”, adică celor irecuperabili. Este exact ceea ce psihoterapia nu poate face, deoarece pentru a avea efect, este necesar un nivel minim de inteligenţă şi conectare la realitate. Dacă cei apropiaţi sunt refractari, persoana care apelează la terapie nu va putea împărtăşi nimic din ceea ce descoperă despre sine şi despre ceilalţi. Însă la final, când schimbările sunt evidente pentru toată lumea, mulţi clienţi, devin adevăraţi apostoli ai psihoterapiei în rândul rudelor şi prietenilor lor.

         – Sunteţi singura mea speranţă, spune cel din faţa mea oftând uşor. Apoi zâmbeşte încurcat şi adaugă : -sună patetic, dar să ştiţi că e adevărat. Sper din suflet să mă puteţi ajuta.

        Mulţi dintre cei ce apelează la psihoterapie se simt neputincioşi, învinşi, victime, dar păstrează totuşi o undă de speranţă. Cei care nu o mai au, nu ajung la psiholog. Această speranţă este o resursă importantă. O atitudine pozitivă şi încrederea în terapeut anunţă o terapie de scurtă durată încheiată cu succes.

       Îi spun aceasta clientului meu. Privirea lui se luminează. Iar eu mă gândesc că noi psihologii, suntem nişte norocoşi. Avem întotdeauna parte de beneficii colaterale: atunci când în privirea persoanei din faţa ta apare o rază de speranţă, sau revine zâmbetul pe faţa cuiva care nu a mai zâmbit demult.

PACIENTUL PE CARE NU-L VOI UITA

/în /de

Articol publicat în Revista Psychologies – ianuarie 2017

pacientul pe care u il voi uita

Îmi place să vorbesc despre clienţii mei, nu despre pacienţii mei. Astfel, abordarea se face din perspectiva sănătăţii şi a normalităţii.

Carl Rogers , unul dintre cei mai renumiţi psihoterapeuţi, credea în potenţialul pozitiv şi tendinţa omului de a dezvolta capacităţi sănătoase.  Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi, avem propria „ladă de zestre”, plină de resurse, trebuie doar să o deschidem şi să ne luăm din ea ceea ce avem nevoie.

Milton Erickson, un psihoterapeut celebru, mai ales în domeniul hipnozei clinice, spunea că orice persoană conţine un sâmbure de normalitate şi sănătate, aceasta fiind tendinţa firească de creştere şi dezvoltare. Uneori în cadrul acestui proces, individul o apucă pe căi greşite, îndepărtându-se de propriul sine, iar sarcina terapeutului este de a-l readuce pe „drumul său adevărat”.

Psihoterapia integrativă, consideră că între terapeut şi client se stabileşte o legatură, la care ambii participă în egală măsură printr-un proces de co-creaţie.

În urma procesului terapeutic are loc schimbarea atât a clientului, care renunţă la comportamentul nedorit, învaţă să acceseze lada de zestre, îşi regăseşte calea, se regăseşte pe el însuşi, cât şi a terapeutului care ajunge la un nou nivel de înţelegere şi experienţă. Este firesc să fie aşa, având în vedere apropierea profundă care are loc între cei doi şi fără de care nicio terapie nu ar putea funcţiona.

Se spune că ajung la tine clienţii care trebuie, deoarece tu eşti cel care îi poate ajuta.

Eu văd acest proces terapeutic ca pe un dans prin care, ne înălţăm împreună, client şi psihoterapeut pe o treaptă superioară de înţelegere, ajutându-ne unul pe celălalt.

Prin urmare, fiecare client este special şi fiecare dintre ei râmâne în amintirea mea prin ceva anume.

Emblematică pentru mine este „întâlnirea” cu primul client– copil, care în cazul meu, a avut loc nu direct ci prin intermediul unor desene. Este vorba despre o fetiţă de cinci ani care, suferise un traumatism şi dezvoltase un comportament obsesiv compulsiv. Datorită acestui comportament nu mai mergea la grădiniţă şi evita să iasă din casă. Traumatismul avusese loc cu câteva luni în urmă şi nimeni nu îl legase de starea ei prezentă.

Legătura dintre evenimentul traumatic şi comportamentul copilului, s-a făcut prin interpretarea acelor desene care indicau existenţa traumei.

Aceast caz mi-a demonstrat valoarea şi utilitatea testelor proiective tip desen, mai ales în cazul copiilor si mi-atras atenţia asupra modului în care corpul nostru, exprimă emoţiile pe care nu le putem procesa conştient, producând un simptom. De aici şi hotărârea mea ulterioară de a urmări în terapie aspectele psihosomatice şi a mă lăsa ghidată de ele atunci când caut calea spre vindecare.

Memorabilă a fost şi prima mea nereuşită. Eram la început, dornică de a face, de a da, de a vindeca, de a reuşi. De aceea am fost prea insistentă. Am presat persoana să ia contact cu realitatea şi acest lucru a dus rapid la sfărşitul terapiei, nu prin vindecare ci prin renunţare. Atunci am învăţat că trebuie să am răbdare şi am înţeles de ce este necesar să lucrez în ritmul şi în realitatea clientului. Învăţ câte ceva de la fiecare dintre clienţii mei.

Deci fiecare client este important, chiar şi cei pentru care nu reuşim să facem prea multe. Toţi sunt importanţi şi îşi lasă amprenta asupra ta ca terapeut dar şi ca om.