DESPRE STIMA DE SINE ŞI COMPLEXE

/în /de

 „Dintre toate judecăţile pe care le facem în viaţă,

niciuna nu este aşa de importantă ca judecata despre

noi înşine”

 (N. Branden)

complexele      Ce este stima de sine şi ce sunt complexele?

    Stima de sine – ceea ce noi credem conştient şi subconştient despre noi  – se formează încă din primii ani de viaţă. Odată cu conştientizarea propriului corp şi a numelui propriu, apare şi tendinţa de afirmare a propriei identităţi, ca formă incipientă a stimei de sine. Imaginea de sine se cristalizează în cadrul unei matrice sociale, care furnizează cadrul, criteriile şi standardele de comparaţie, precum şi eventualele modele. Ne dorim să creştem şi să devenim asemenea modelelor pe care ni le alegem.

      Copilul se percepe şi îşi formează primele convingeri despre sine, prin reacţiile celorlalte persoane faţă de el. Primele persoane la care se raportează şi primele modele alese, sunt părinţii.

      Părintele poate influenţa stima de sine a copilului în foarte multe moduri: prin propriul comportament, prin modul în care îşi formulează aşteptările potrivit caracteristicilor şi nivelului de dezvoltare ale copilului şi prin modul în care reacţionează la reuşitele şi eşecurile lui: încurajându-l sau nu, ajutându-l sau nu, respectându-l sau nu.

       De-a lungul vieţii ne schimbăm reperele, modelele şi expectanţele faţă de noi înşine, iar stima noastră de sine poate suferi fluctuaţii, însă tendinţa generală este spre compensare şi echilibru. Noi trebuie să împăcăm imaginea ideală pe care o avem despre noi înşine : ceea ce ne dorim să fim, cu imaginea reală: ceea ce suntem cu adevărat. Atunci când eşuăm în acest demers, echilibrul se strică şi spunem că suntem sau ne simţim complexaţi.

       Complexul de inferioritate este resimţit ca o exacerbare a nesiguranţei, neîncrederii, fricii de eşec şi duce la retragere, victimizare incapacitatea de a primi o apreciere, timiditate, mergând până la patologizare şi depresie.

      Complexul de superioritate duce şi el la retragere şi pesimism, dublate de conduite maladaptative de tipul: criticismului exagerat sau a  pretenţiilor exagerate faţă de sine şi ceilalţi, vanitate, aroganţă, snobism, comportament tiranic.

  1. Cum se structureză o stimă de sine scăzută şi cum apar complexele de inferioritate-superioritate?

     Atitudinile parentale creatoare de complexe sunt la fel de diverse ca şi natura complexelor pe care le generează.

     Criticile: Un copil care este în permanenţă comparat cu alţii , în detrimentul lui, îşi poate forma o stimă de sine scăzută el va avea tendinţa de a se deprecia singur, de a se critica în permanenţă şi a-şi găsi defecte. El poate deveni timid, retras, chiar depresiv. Sau poate îşi va justifica în permanenţă eşecurile prin această presupusă lipsă sau va renunţa la scopuri de frica unui potenţial eşec.

     Laudele: Un copil lăudat excesiv sau tratat în familie ca şi cum ar fi „buricul Pământului”, îşi poate forma o părere mult prea bună despre el însuşi. El poate să îşi atribuie eşecurile unei cauze exteriorare, să le pună mereu pe seama altora. Apărându-şi cu îndârjire şi agresivitate o presupusă superioritate, el se va izola de mediul considerat inferior sau neofertant. Sau poate alege să se laude singur, ignorând realitatea şi trăind sub masca unei false identităţi.

    Etichetările: Poreclele, apelativele batjocoritoare, invectivele, pot duce la formarea deficitară a stimei de sine. Acelaşi efect îl pot avea jignirile repetate. Replici de genul: „eşti un: puturos, bleg, tont, prost” sau mai dure de genul : porc, măgar, bou, au efectul unui stigmat atunci când sunt spuse pe ton aspru şi în mod repetat.

     Credinţele greşite: despre sine, despre ceilalţi, despre viaţă, pe care copilul le preia de la genitorii săi. Un bun exemplu în acest caz este cel al unui copil normal şi perfect dezvoltat care a făcut meningită. Această boală era considerată cândva invalidantă deoarece avea deseori drept consecinţă retardul psihic sau demenţa. Copilul în cauză a scăpat cu bine, însă ulterior, orice năzbâtie sau comportament neadecvat era pus de către adulţi pe seama bolii, atrăgându-i apelativul de „handicapat”. Un defect de vorbire ce putea fi cu uşurinţă corectat, a fost neglijat devenind un alt motiv de batjocură. Ca mecanism de apărare el a ales, să facă haz de necaz, se strâmba într-una, deoarece credea că oricum este strâmb şi făcea pe măscăriciul, deoarece era convins că oricum oamenii râd de el. Pentru că nimeni nu aştepta nimic bun din partea lui, eşecurile şcolare erau ceva de la sine înţeles. Crescând, a devenit un adult cu o stimă de sine scăzută fondată pe o părere foarte proastă şi neconcordantă cu realitatea, atât despre aspectul său fizic, cât şi despre capacităţile sale intelectuale. Atitudinea aparent pozitivă l-a făcut să fie popular însă el nu se putea bucura, deoarece credea că ceilalţi au interese şi intenţii ascunse. Trăia astfel convins fiind că într-un fel i-a păcălit pe toţi să îl accepte, în timp ce se limita păcălindu-se singur.

      Există anumite atitudini parentale aparent pozitive care de fapt subminează stima de sine a copilului.

     Grija excesivă – dintr-un exces de zel, de frică sau din prea multă dragoste prost înţeleasă, părintele încalcă „spaţiul vital” al copilului privându-l de posibilitatea de a încerca, şi de a învăţa, din propriile experienţe.

Lasă-mă să te ajut dă mesajul – nu te poţi descurca . Lasă-mă pe mine, înseamnă – tu nu faci destul de bine, repede, cutare lucru. Mai bine fac eu , înseamnă – tu nu eşti în stare. Copilul îşi formează convingerea că nu poate, nu ştie, nu este suficient de bun sau nu are calităţile necesare pentru a se descurca de unul singur în diferite situaţii.

Copiii sunt curioşi, ei tind să experimenteze, să încerce. Astfel învaţă lucruri noi. Eşecurile repetate sunt pentru ei tot atâtea prilejuri de a mai învăţa ceva. Intervenţiile de genul celor de mai sus, pun accentul pe eşec ca pe ceva nepotrivit, indezirabil şi îl transformă dintr-o experienţă plină de sens într-una negativă. Cu timpul copilul renunţă la încercări şi sfârşeşte prin a se declara neputincios. La ce bun, dacă mama-tata face mai bine şi mai repede? Nici nu mai încerc, nu are rost.

       Fixarea unor obiective ambiţioase – mai toţi părinţii îşi doresc să fie depăşiţi, în realizări de către copiii lor. Încurajându-i în acest sens, unii pierd din vedere adevăratele posibilităţi ale copilului stabilind pentru ei standarde nepotrivite.  Alţii, ajung să confunde propria personalitate cu cea a copilului şi urmăresc neabătut să obţină satisfacţia propriilor dorinţe neîmplinite prin intermediul copiilor lor. Atunci când copilul încearcă dar nu reuşeşte să satisfacă aceste vise de mărire ale părintelui, el rămâne cu un puternic sentiment de eşec şi inadecvare care se poate uşor transforma într-un complex. Sunt un prost! Nimic nu îmi iese! Dezamăgesc pe toată lumea!

        Părinţii de acelaţi sex au un rol determinant în a-l ajuta pe adolescent aflat în căutarea propriuli stil: comportamental, vestimentar şi a formării imaginii corporale. Ei pot determina o adaptare pozitivă, încurajând adolescentul să îşi găsească stilul propriu adecvat, sau negativă, atunci când adolescentul este lăsat să facă acest lucru haotic, eventual adoptând false şi inadecvate modele.

Complexele de inferioritate în legătură cu imaginea corporală pot duce la obsesii, atunci când persoana se fixează pe un defect fizic, real sau imaginar, refuzând să vadă imaginea ca sa întreg şi alte calităţi fizice în afara acelui defect. Sau sentimentul urâţeniei închipuite, când persoana este încredinţată că are un aspect fizic neplăcut sau că o anumită parte a corpului este urâtă şi trebuie modificată – dismorfofobie – caz în care, cei care îşi permit apeleză la operaţii estetice repetate.

      O fetiţă se va compara cu mama ei în ce priveşte atributele fizice, imaginea corporală, astfel, ea poate constata că este mai scundă, nu are părul ondulat ca al mamei şi nici picioarele aşa de lungi. Dacă părintele nu îşi ajută copilul să se împace cu aceste diferenţe scoţând în evidenţă calităţi alternative ale copilului pe care părintele nu le deţine, sesizarea diferenţei şi imposibilitatea compensării ei poate duce la complexare. Sunt şi mame care intră în mod inconştient în competiţie cu tinerele lor fiice, adoptând acelaşi stil vestimentar sau chiar haine identice, genul de mămici care vor să pară surorile gemene ale fetelor lor, situaţie în care fiica adolescentă se poate simţi jenată şi se poate retrage din competiţie şi din spaţiul public, devenind retrasă şi timidă.

       Un băiat poate intra în competiţie cu tatăl lui, care este primul model masculin. Îşi poate dori să fie mai înalt, mai puternic, mai deştept, să câştige mai bine să fie mai eficient, etc Părintele care sesizând acestă tendinţă a fiului, îl ironizează îl ia în râs şi îi demomnstreză cât de nevolnic şi mucos este şi cât de nepotrivită cu propriile puteri este „întrecerea” la care s-a angajat, îşi poate complexa fiul care va asocia ideea de întrecere cu eşecul garantat şi poate râmâne cu convingerea că nu va câştiga niciodată. Dacă la acest tratament se adugă şi pedepse corporale, ca şi demonstraţii de forţă, complexul se adânceşte.

     Atunci când copilul asistă la scene domestice în care tatăl îi agresează mama, el va asocia masculinitatea cu agresivitatea şi frica. Această asociere poate duce la un complex legat de masculinitate care îl va determina să refuze rolul şi modelul masculin şi să se orienteze spre cel feminin.

         Stilurile parentale pot şi ele influenţa formarea stimei de sine a copilului.

         Stilul parental critic-autoritar.

Cunosc o persoană crescută de o mamă critică şi agresivă care îi aplica numeroase şi dese pedepse corporale convinsă fiind că acesta este cel mai adecvat mod de educaţie. Această persoană a crescut fără să simtă dragostea mamei ei fapt care a dus-o la convingerea că nu merită să fie iubită şi la eşecuri repetate în relaţii.

        Stilul grijuliu-anxios

      O tânără fată se confrunta cu o instabilitate emoţională pronunţată, în urma despărţirii de partener. Ea trăia emoţii intense de bucurie sau tristeţe, manifestate zgomotos şi nejustificate de evenimente prezente şi stări de anxietate ce culminau cu atacuri de panică. În terapie a reieşit convingerea că nu poate trăi de una singură. Ea îşi petrecuse întreaga copilărie şi adolescenţă trăind aproape în simbioză cu mama ei. Grija exagerată şi imixtiunea părintelui în intimitatea ei au dus la o insuficientă individuare, la un complex al singurătăţii.

       Dacă părinţii se laudă adesea cu isprăvile copiilor lor şi aceştia din urmă îşi doresc părinţi cu care să se poată lăuda. Uneori copiii se simt ruşinaţi datorită stării sociale, comportamentului sau altor aspecte legate de părinţii lor. Ruşinea, combinată cu vina resimţită faţă de părinţii în cauză, poate degenera întrun complex de inferioritate al originii. Cunosc un bărbat care din acest motiv punea capăt tuturor relaţiilor din viaţa lui atunci când ele deveneau destul de apropiate ca partenera să dorească să îi cunoască părinţii. El nu credea că va putea fi acceptat de doamnele din cercurile în care pătrunsese, datorită originii lor modeste şi a faptului că ambii părinţi erau handicapaţi fizic.

        Influenţa pe care o exercită fraţii şi surorile unul asupra celuilalt, este un element semnificativ în formarea complexelor.

       Între fraţi există gelozii, care dacă nu sunt temperate de adulţii din jur pot degenera uşor în farse şi glume răutăcioase. Când cel vizat nu se poate apăra de la egal la egal, iar aceste tendinţe se transforma în obişnuinţe, unul dintre copiii devine bătaia de joc, sau calul de bătaie al celorlalţi. El creşte cu convingerea că nu se poate apăra şi au dreptate să râdă de el. Ulterior, în societate va adopta atitudini şi comportamente care vor atrage din partea celorlalţi atitudini similare. Se va aştepta să fie luat în râs, batjocorit, jignit şi va crede că merită toate acestea.

       Am cunoscut o doamnă, cu o stimă de sine scăzută, ca rezultat al faptului că în copilărie, ceilalţi fraţi se coalizau deseori împotriva ei. Atitudinea părinţilor, care valorizau băieţii pentru puterea lor şi aportul ca forţă de muncă în gospodărie, a adâncit acest complex, imposibil de compensat. Ea a crescut cu convingerea că este mai puţin decât un băiat şi orice ar face nu va fi niciodată pe placul părinţilor. Ca adult, a extrapolat acestă convingere la relaţiile pe care le are, ceea ce a dus la conturarea unei dispoziţii depresive.

       În familiile cu doi sau mai mulţi copii, există tendinţa de a-i compara între ei. De regulă sunt comparaţi fraţii mai mici cu cei mari. Părinţii fac acest lucru din dorinţa de a-i ambiţiona pe copii să fie ca fraţii lor mai mari, dar dacă aceste pilde devin leitmotive de viaţă, tot ce înţeleg copii este că ei dezamăgesc, că nu sunt cum ar trebui să fie.Ajung adulţi încredinţaţi că sunt „nişte puturoşi” , sau „nişte purcei murdari” sau „ nişte neîndemânateci” şi se comportă ca atare.

      Dar şi fraţii mai mici îi pot complexa pe cei mari, atunci când dragostea părinţilor pare să se reverse mai mult asupra acestora. Fraţii mai mari pot pune acest lucru pe seama lipsei lor de calităţi, ajungând la concluzia că nu merită să fie iubiţi.

  1. Ce e de făcut?

       Complexele de inferioritate odata formate interferează în mod negativ cu viaţa noastră de adulţi.

      Cauzele iniţiale pot fi atribuite următoarelor categorii: stimă de sine scăzută – situaţie în care este de folos o reevaluare obiectivă şi împăcarea cu trecutul; compararea cu ceilalţi – care duce la excesul de competitivitate, sau stabilirea unor obiective neadecvate posibilităţilor persoanei –  care duce la eşec.

       De cele mai multe ori, complexul nu este conştientizat, persoana compensează inconştient prin abordarea unei „măşti” – a tăcerii – in cazul celor cu complex de inferioritate sau a superiorităţii în cazul celor cu complex de superioritate.

       Din păcate, complexele de inferioritate nu se destructurează de la sine şi nu dispar doar pentru că ne dorim asta. Pentru a le combate este necesar să înţelegem ce anume a declanşat complexul şi în ce măsură aceste cauze mai sunt sau nu actuale.

     Al doilea pas este înlăturarea conştientă a judecăţilor şi comportamentelor pe care le-a generat. Persoana trebuie să înveţe să distingă între propriile judecăţi de valoare, bazate pe testarea realităţii şi cele greşite, preluate de la părinţi, rude, sau alte persoane care reprezentau autoritatea în copilăria lor.

În ce priveşte comportamentele neadaptative şi care fac rău persoanei, acestea vor fi înlocuite cu învăţarea unor noi comportamente benefice şi transformarea lor în obişnuinţe prin repetare.

       Atunci când ne dorim să destructurăm un complex, ajutorul psihologului este indicat, deoarece netezeşte drumul spre scopul propus şi îl face mai uşor de atins.

CUM SA CRESTI O FATA

/în /de

Ce sfat aţi da părinţilor care au de crescut fete? Una, două, mai multe fete.

     Atunci când află că vor avea un copil, fie el programat sau nu, este bine ca viitorii părinţi să ţină cont de necesitatea acceptării depline a bebeluşului. Fătul simte din plin neacceptarea părinţilor săi şi acest lucru poate avea un impact nedorit asupra dezvoltării ulterioare. Faptul că în prezent, sexul viitorului copil, poate fi determinat încă din viaţa intrauterină, dă timp genitorilor să se acomodeze cu ideea că vor avea o fetiţă, în loc de mult doritul băieţel sau invers. Copiii nedoriţi, indiferent de gen, îşi pot forma convingerea că nu sunt suficient de buni pentru a fi iubiţi sau acceptaţi de către cei din jur, au o stimă de sine scăzută şi dificultăţi de relaţionare în cuplu şi nu numai.

        În ultimul timp, accentul pus pe gen s-a diminuat. Cu toate acestea, ideea că fata ar fi un „produs de mâna a doua”, dezirabilă doar dacă în familie există deja un fiu, persistă încă, mai mult sau mai puţin conştient. Atunci când se simte neacceptată pentru că mămica sau tăticul îşi doreau un băiat, fetiţa poate ajunge să îşi inhibe propria feminitate, dorind, mai mult sau mai puţin conştient, să se substituie bărbaţilor, pentru a avea astfel acces la „masa bogaţilor”. Neacceptarea propriului gen, poate duce la: tulburări funcţionale (cum sunt tulburările ciclului menstrual), tulburări ale dispoziţiei (sindomul premenstrual sau depresia postpartum) mergând până la un adevărat complex de masculinitate. De aceea este important ca fetiţele să se simtă acceptate de către părinţii lor, fie că sunt primul, al doilea sau ultimul născut într-o familie.

       Ordinea în care venim pe lume este şi ea importantă. Într-o familie cu mai mulţi copiii, toţi fete, sora cea mai mare, deşi trăieşte angoasa de a nu mai fi copil unic, este „recompensată” prin faptul că este prima, ceea ce îi dă importanţă, atât în ochii părinţilor cât şi ai surorilor mai mici care o vor privi cu invidie, imitând-o şi dorind să o urmeze. Ea îşi va da silinţa să corespundă rolului, câştigându-şi destul de repede autonomia. Va învăţa să se descurce, să rezolve probleme, îşi va forma aptitudini de leader şi de bun organizator.

      Există însă şi un risc, acela de a-i fi atribuit de către părinţi, rolul de gardian sau îngrijitor al celor mici, înainte ca ea să aibă abilităţile necesare. Fetiţa nu se împotriveşte, ea tinde să îşi imite mama. Frăţiorii iau locul păpuşilor, dar acceptarea ei, nu o transformă într-un adult responsabil. Micuţa nu poate purta cu adevărat de grijă fraţilor mai mici. A i se impune sau şi mai rău a o învinui sau pedepsi când nu se achită mulţumitor de sarcină, este un abuz. Bineînţeles că putem şi este de dorit să ne învăţăm copiii să se ajute reciproc, dar numai atunci când gradul lor de maturizare le permite să facă acest lucru.

      Mezina polarizează atenţia întregii familii, fapt ce o poate predispune la egocentrism, sau narcisism. Este bine ca părinţii să nu uite că şi surorile mai mari au nevoie de atenţie şi de dovezi reînnoite de dragoste şi apreciere din partea lor. Mezina are nevoie să înveţe că în familie toţi sunt importanţi.

      Riscul de a fi cea mică, vine atunci când din raţiuni economice, poartă lucrurile rămase de la surorile mai mari, se joacă cu jucăriile la care ele au renunţat şi în general preia spre folosinţă obiecte ce au aparţinut cândva altora. Această situaţie o poate face să se simtă neimportantă, o împiedică să vină în contact cu propriile nevoi, să îşi formeze opinii şi gusturi personale. Părinţii pot încerca, în măsura posibilităţilor, să îi ofere şi acestui copil, din când în când, ceva nou, numai al lui. Poate fi un creion, un fular sau o panglicuţă nouă. Important este ca obiectul să fie pe gustul copilului, care trebuie consultat în prealabil pentru a afla, care îi sunt preferinţele.

      Fetiţa mijlocie are un rol greu. Ea se naşte având deja o soră mai mare pe care o invidiază pentru autonomia şi libertatea ei. Compensează o vreme cu plăcerea de a fi cea mică, captatoarea de atenţie, însă în momentul naşterii mezinei, pierde şi acest rol. Între sora cea mare, văzută ca un fel de semizeu, asemănătoare părinţilor atotputernici şi bebeluşul uzurpator al poziţiei privilegiate din braţele mamei, mijlocia are de ales. Ea poate deveni, mediatorul, elementul de echilibru optând pentru o fire plăcută, blândă, împăciuitoare, deschisă, zâmbitoare şi făcând astfel să fie aleasă şi preferată pentru firea ei; sau poate alege să se estompeze în umbra celor două surori având convingerea că este o persoană lipsită de valoare şi neimportantă. Bineînţeles că a doua alegere nu este de dorit, caz în care părinţii pot interveni, scoţând în evidenţă calităţile speciale ale fetiţei mijocii, ajutând-o prin remarci şi laude, să îşi dea seama de propria unicitate şi valoare.

Deşi alegerile sunt inconştiente, ele pot fi identificate datorită comportamentelor specifice cărora le dau naştere, fiind un bun prilej pentru părinţi de a interveni şi a corecta atunci când este cazul.

      În familiile cu mai mulţi copii este foarte posibil să apară gelozia, mai ales între copiii de acelaşi gen. Părinţii pot contracara, valorizând comportamentele dezirabile şi ignorând sau sancţionându-le pe cele nedorite. Copiii vor fi învăţaţi să se iubească şi să se accepte între ei, să desfăşoare activităţi împreună, să împartă lucruri unul cu celălalt, cultivându-şi în acelaşi timp propria identitate şi valoare.

Ce e diferit în creşterea unei fete faţă de creşterea unui fiu (băiat)? Ce ar trebui să ia în considerare părinţii?

      S-a „bătut multă monedă” pe diferenţele dintre sexe. Bătălia sexelor, este însă mai mult un produs cultural decât unul natural, deoarece studiile făcute, arată că diferenţele dintre bebeluşii fetiţe şi băieţei, nu sunt atât de semnificative pe cât tindem să credem.

     Uşoarele diferenţe existente la naştere, determină moduri diferite în care părinţii interacţioneză cu copiii lor. Aceştia sunt trataţi diferit şi datorită prejudecăţilor culturale, legate de ce înseamnă să fii bărbat sau femeie. Vorbim aici despre stereotipuri care se manifestă cu privire la interpretarea grimaselor, gesturilor şi expresiilor bebeluşilor, la alegerea jucăriilor, a îmbrăcăminţii şi a activităţilor în funcţie de gen. Astfel, este valorizată puterea băieţilor şi înfăţişarea fetelor mai curând decât invers; interacţiunea cu băieţeii se face într-un mod mai expansiv, mai fizic, cea cu fetele este mai verbală şi mai nuanţată. În timp, aceste moduri diferite de raportare, dau naştere diferenţelor sociale şi emoţionale dintre băieţi şi fete.

      Vestea bună este că stilurile de parenting se schimbă cu rapiditate şi expectanţele de gen fac parte din acestă schimbare. Un stil de parenting adecvat presupune compensarea prin educaţie a diferenţelor de gen astfel: în timp ce băieţii necesită mai multă atenţie, deoarece sunt mai vulnerabili, mai agitaţi, mai greu de liniştit şi mai puţin sociabili decât fetele, fetiţele trebuiesc stimulate în ceea ce priveşte dezvoltarea motorie.

      Graţioase şi aparent fragile, fetiţele sunt deseori văzute ca nişte mici bibelouri şi de aceea, sunt „puse cu grijă pe raft” şi uneori uitate pe acolo, având în vedere faptul că sunt liniştite şi protestează mai rar şi mai puţin decât baieţii. Stereotipurile culturale de gen îşi fac simţită influenţa, determinând părinţii să fie mai atenţi cu fetiţele cărora le limitează libertatea de mişcare, fapt ce determină în timp, ca acestea să rămână în urma băieţilor la forma fizică şi orientarea în spaţiu.

      În loc de observaţii de genul „ o fetiţă nu ţopăie aşa” sau „ fetiţele nu se urcă în copaci” este de preferat ca părinţii să încurajeze explorarea şi exerciţiile fizice. Anumite mişcări cum sunt: învârtitul, legănatul, săritul, rotitul stimulează dezvoltarea urechii interne răspunzătoare cu detectarea mişcării şi poziţiei corpului nostru. Jocurile cu mingea sau cele care presupun trasul la ţintă, stimulează orientarea în spaţiu, coordonarea mână-ochi.

      În ce priveşte jucăriile, fetiţa poate fi atrasă de maşinuţe, cuburi, mingii şi trenuleţe la fel de mult ca şi un băieţel, oferiţi-i jucării cât mai diferite fără să limitaţi alegerile la cele considerate „potrivite” pentru o fetiţă. Iată câteva idei în acest sens: jocul de puzzle este un bun exerciţiu de rotaţie mentală şi spaţială , jocurile de construcţii tip Lego, oferă un exerciţiu excelent pentru dezvoltarea abilităţii vizual spaţiale ce prefigurează rezultate bune la matematică. Jocurile pe calculator care presupun manevrarea spaţială, îmbunătăţesc abilitatea copiilor de a vizualiza şi roti mental obiecte. Folosirea unei claviaturi, fie el pian sau orga electronică, antrenează creierul în recunoşterea modelelor în spaţiu şi timp şi se pare că este util pentru stăpânirea unor concepte matematice, şahul, dezvoltă gândirea logică şi în perspectivă.

Indiferent de ce anume face sau nu face, fewtiţa dumneavoastră, nu uitaţi să o lăudaţi atât pentru frumuseţea cât şi pentru puterea, îndemânarea sau reuşitele ei.

      Pentru un părinte, provocările ridicate de copil, indiferent de genul lui sunt multe, diverse şi se modifică în funcţie de vărsta acestuia şi influenţele din mediu. Nu se pot oferi sfaturi care să acopere toate aceste aspecte.

      Un lucru este cert, vom greşi mai puţin dacă suntem atenţi la unicitatea copilului nostru, dacă îl învăţăm să se accepte să se iubească şi să se preţuiască pe sine, acceptându-l iubind-ul şi preţuindu-l pentru ceea ce este el.