ATACUL DE PANICĂ – FRICA DE MOARTE

/în /de

tsunami

            Atacul de panică are ca şi cauză un eveniment traumatic, în  cursul căruia persoana se simte expusă şi neputincioasă în faţa pericolului care îi ameninţă viaţa sau integritatea corporală, sau persoana în cauză a fost martora unui eveniment traumatic întâmplat altei persoane.

            Atunci când suntem expuşi unui pericol şi nu avem suficiente resurse pentru a-i face faţă, clivăm, adică ne disociem gândirea de simţire şi de emoţie: încercăm să uităm ce s-a întâmplat, acţionăm automat, ca şi cum altcineva ar fi în locul nostru, sau ne proiectăm conştiinţa în afara corpului fizic, aşa încât să nu mai putem simţi durerea. Toate acestea sunt ajustări de moment care ne permit să supravieţuim. Dacă evenimentul traumatic inţial nu a fost integrat în mod conştient, din toate punctele de vedere: cognitiv, afectiv, senzorial, sunt toate şansele ca el să reapară în conştiinţa persoanei afectate. Atacul de panică este mesagerul – el ne avertizează că traumatismul trebuie procesat în mod adecvat.

            Apariţia atacului de panică este favorizată de situaţii asemănătoare traumei iniţiale sau care reeditează trăiri asemănătoare de surpriză, neputinţă, şoc, etc. Ulterior, atacul de panică este declanşat de stimuli interni sau externi care reamintesc persoanei situaţia traumatică iniţială. Aceşti stimuli pot fi un gust, miros, o melodie, un zgomot, o persoană sau un nume, un obiect, o senzaţie corporală, etc

            Prin urmare orice atac de panică are ca şi cauză un eveniment traumatic, apare atunci când există o situaţie favorizantă şi este redeclanşat de anumiţi stimuli interni sau externi care amintesc de situaţia iniţială.

            Automonitorizarea, facilitează descoperirea stimulilor activatori si duce la scăderea frecvenţei atacurilor de panică. Exerciţiile de respiraţie şi relaxare musculară ajută la diminuarea intensităţii lor, iar probabilitatea de vindecare completă este foarte mare atunci când se descoperă cauza – traumatismul iniţial.

            Sofia, este o femeie casnică în vârstă de 32 de ani, căsătorită. Ea se ocupă de creşterea şi educaţia fiicei ei în vârstă de 9 ani. În ultimii opt ani, Sofia se confruntă cu „atacurile de panică”.

Iată povestea ei:

            „Atacurile au apărut pe neaşteptate. La început aveam senzaţia de arsură, şi de greutate în abdomen, durere, senzaţie de vomă. Uneori chiar reuşeam să vomez.. În prezent, nu mai simt arsura, dar mă ia cu ameţeală, transpiraţii, simt că mă sufoc. Mi-e frică mereu să nu mi se întâmple ceva rău, o boală gravă din cauza căreia o să mor.”

            Vorbim despre copilărie, despre mama, tata, frate, prieteni, colegi de şcoală, boli ale copilăriei, eventuale operaţii , lovituri, sau răniri mai importante, întâmplări mai noi sau mai vechi. Sofia a avut o copilărie liniştită, cu părinţi iubitori şi un frate mai mare care a iubit-o şi a protejat-o.

Este căsătorită. Relaţiile cu soţul au fost întotdeauna bune, bazate pe înţelegere şi ajutor reciproc. Are o fiică în vărtă de nouă ani – un copil reuşit de care e foarte mândră. O perioadă a lucrat dar odată cu apariţia copilului, a decis să se dedice în totalitate creşterii şi îngrijirii celei mici. Este împăcată şi mulţumită de viata ei.

            În peroioada în care au început atacurile de panică, stătea acasă, fetiţa avea aproape un an. Nu îşi aminteşte să se fin întâmplat ceva deosebit, nu în acel an. Cu doi ani înainte însă, a avusese loc un eveniment tragic în familie, în urma căruia şi-au pierdut viaţa rude apropiate. Sofia a fost foarte impresionată. Ea şi soţul ei s-au implicat activ în a da o mână de ajutor. Atacurile nu au apărut atunci. Totuşi ea crede că “de acolo i se trage.”

            Discutând despre simptomele actuale îi explic semnificaţia lor.

Creierul interpretează greşit anumiţi stimuli (neutri) ca fiind ameninţători şi pune organismul într-o stare de tensiune specifică. Pentru a face faţă unui pericol, trebuie să fim pregătiţi de luptă sau de fugă. În corpul nostru se produc anumite schimbări: respiraţia se accelerează deoarece avem nevoie de un aport crescut de oxigen, bătăile inimii sunt mai rapide şi un flux crescut de sânge este trimis în muşchi; aceştia se încordează pregătiţi de efort; pentru a evita supraîncălzirea corpului şi în special a creierului, transpirăm. Toate aceste reacţii sunt normale. În caz de pericol real, această tensiune se descarcă prin efortul depus (lupta sau fuga). În situaţii de “alarmă falsă”, în aproximativ 10 minute “încărcarea devine maximă” iar imposibilitatea descărcării ei este resimţită ca un tsunami care ne ia pe sus, ne rostogoleşte cum îi vine şi în cele din urmă ne aruncă cât colo complet storşi de energie – totul durează în jur de 20 de minute.

            O întreb dacă i s-a întâmplat vreodată să treacă printr-o situaţie periculoasă în care să fi scăpat prin fugă. Atunci Sofia îşi aminteşte că pe la vreo 7-8 ani, a plecat împreună cu o vecină mai mare, să viziteze nişte rude dintr-un alt oraş. Au ajuns în gară târziu şi se îndreptau spre casa rudelor aflată nu foarte departe, când un bărbat necunoscut a sărit din  întuneric, atacând-o pe fata împreună cu care era. Ea a crezut că acel om vrea să le omoare. A fugit îngrozită şi cumva a reuşit să ajungă la rudele ei şi să ceară ajutor. Reacţia ei de atunci a salvat-o pe tânăra fată de viol. Agresorul a fugit. Vecina s-a ales doar cu căteva vânătăi, Sofia cu genunchii juliţi şi ambele fete cu o mare sperietură şi cu amintirea unei întâmplări dramatice. În ce o priveşte pe Sofia, ea păstrează în amintire doar fragmente ale întâmplării: de pildă nu îşi poate aminti cum de a reuşit să ajungă la casa rudelor, presupune că a căzut din moment ce avea genunchii juliţi dar nu îşi aminteşte nimic în legătură cu asta. În acea seară, fuga ei în căuare de ajutor a fost un act mecanic, scopul fiind cel de a cere ajutor. Deoarece a crezut că bărbatul urmărea să le omoare pe amândouă, Sofia a trăit o frică intensă: “frica de moarte”.

            Acest eveniment este foarte probabil cauza iniţială a atacurilor de panică. Sofia s-a temut pentru viaţa ei, s-a disociat acţionand mecanic(atunci când a fugit după ajutor) iar amintirea incompletă a întâmplării este o dovadă a acestei disocieri.

            Rămânea să aflăm împreună care fusese situaţia favorizantă.

            Rezultatele automonitorizării au scos în evidenţă faptul că în prezent panica este declanşată cu precădere de gânduri legate de fiica ei.

Sofia este genul de mamă grijulie. Îşi duce şi îşi aduce fiica de la şcoală cu toate că ştie că poate veni şi singură cum fac alţi copii de aceeaşi vărstă. Nu prea o lasă să-i scape din ochi, fiind în permanenţă alertă în privinţa pericolelor care pot pândi la tot pasul.

            Elementele declanşatoare erau interne – gânduri legate de fiica ei şi apoi diverse senzaţii corporale interpretate de ea catastrofic. De exeplu, dacă ceva sau cineva o făcea să întârzie la cumpărături, îşi făcea griji că nu va ajunge să ia copila de la şcoală, că va întârzia. Apoi avea o senzaţie de greutate în piept şi deja se gândea că va muri sufocată. Sau, când fata se afla în vizită la o prietenă, elabora în minte diverse scenarii în legătură cu fel şi fel de accidente care i s-ar putea întâmpla acesteia, apoi, simţea un junghi în coaste şi se gândea că poate are cancer, etc

            Deşi stimulii păreau diferiţi, aveau totuşi elemente comune, era vorba de gânduri catastrofice legate de fiica ei.

            Revenind la momentul declanşării primului atac de panică, remarc că atunci fiica Sofiei avea în jur de un an. O întreb dacă a fost un copil sănătos. Foarte sănătos! Ceva boli mai grave, internări? Nici vorbă de aşa ceva! Mergea? – în patru labe – spune ea zâmbind.

Atunci când copii învaţă să meargă mai cad, a căzut vreodată mai rău, din pătuţ, sau pe trepte sau din cărucior? Nu, asta nu s-a întâmplat.

S-a întâmplat însă ceva care a speriat-o foarte tare. Fiica ei era un bebeluş cuminte şi liniştit aşa că ea o mai lăsa jucându-se şi îşi vedea de treburi prin casă. Niciodată nu lipsea mult. Oricum, într-o zi, după ce o lăsase singură jucându-se cu telecomnada, când s-a întors a constatat că una dintre baterii lipsea. S-a uitat după ea în jur, dar nu a găsit-o şi atunci a crezut că cea mică o înghiţise. Spaima ei a fost uriaşă. S-a gândit cum să o facă să vomite pentru că bateria conţine acid şi acidul arde. Spaima şi agitaţia au durat câteva minute bune. Totul s-a terminat în momentul în care a descoperit bateria lipsă, căzută între fotoliu şi canapea.

            La scurt timp dupa aceasta a facut primul atac de panica cu următoarele simptome: durere de stomac ca şi cum ar fi avut ceva acolo, senzaţia de arsură şi vomă.

            Având în vedere asemănarea simptomelor cu ceea ce îşi imaginase ea că ar fi putut să i se întâmple fiicei dacă ar fi înghiţit bateria, mi-am dat seama că descoperisem şi situaţia favorizantă pentru producerea primului atac de panică.

Acum tabloul era complet.

Cauza iniţială: pericolul neaşteptat care a făcut-o să se confrunte cu frica de moarte

Situaţia favorizantă: potenţial pericol neaşteptat care ar fi putut pune în pericol viaţa bebeluşului

Stimuli declanşatori interni : gânduri catastrofice legate de fiica ei.

            Dezvăluirea poveştii în sine nu duce în mod automat la vindecare. Este nevoie de timp pentru ca Sofia să înţeleagă modul de funcţionare al psihicului ei şi nu în ultimul rând pentru a procesa şi integra într-un mod adecvat frica existenţială de moarte.

PENTRU CE BAT CLOPOTELE? ATACUL DE PANICĂ – FRICA DE A PIERDE IUBIREA

/în /de

clopotul atacului de panica

            Atacul de panică este o stare de frică intensă sau anxietate, apărută brusc, în absenţa unei ameninţări reale, care determină accelerarea ritmului cardiac, respiraţii rapide şi scurte, sentimentul de pierdere a controlului sau de moarte iminentă.

            Din punct de vedere psihosomatic, atacul de panică exprimă dezechilibrul şi vulnerabilitatea interioară, centrarea pe aşteptările celorlalţi mai mult decât pe propriile nevoi, lipsa reperelor şi pericolul pierderii controlului.

            În confruntarea cu atacul de panică este importantă conştientizarea fricilor care ne controlează viaţa. Cele şase frici fundamentale sunt: frica de moarte, frica de boli, frica de sărăcie, frica de a pierde iubirea unei fiinţe dargi, frica de bătrâneţe, frica de critică.

Fiecare atac de panică are o cauză, o situaţie favorizantă şi unul sau mai multe elemente declanşatoare care amintesc de cauza reală şi readuc în actualitate emoţiile şi senzaţiile fizice trăite cândva.

            În spatele fiecărui atac de panică este o poveste care îşi doreşte să fie spusă.

Atacul de panică este ca o bătaie de clopot, un clopot imens, care atrage atenţia asupra necesităţii dezvăluirii poveştii.

            Scopul psihoterapiei este de a ameliora simptomele şi nu în ultimă instanţă, de a scoate la iveală „povestea”. Atunci când se ajunge la dezvăluirea poveştii, depistarea cauzelor şi integrarea lor în conştiinţa persoanei afectate, vindecarea poate fi totală.

            Pornind pe firul poveştilor de viaţă, cu înţelegere şi compasiune şi cu atenţia mereu la pândă, psihoterapeutul poate depista evenimentele traumatice de la care a pornit totul.

            Istodor este un bărbat de vărstă medie cu aspect îngrijit. Lucrează într-un mediu plăcut şi stimulant şi duce o viaţă socială bogată. Locuieşte singur. Este în bune relaţii cu părinţii, în special cu mama care este prietena lui cea mai bună.

Iată ce relatează el:

            Am avut primul atac de panică acum mai bine de zece ani. Eram într-o excursie în circuit cu un grup de prieteni cu maşinile personale. Ne opream din loc în loc o zi-două, vizitam, plecam mai departe. Într-o zi am dus maşina la spălătorie.Ca deobicei, am rămas în maşină în timpul programului automat de spălare. Îmi plăcea să privesc apa care se scurgea pe geamuri şi periile rotative. Doar că de data asta, brusc, mi s-a făcut rău, simţeam că mă sufoc, că trebuie să ies! Am început să ţip şi am ţâşnit pur şi simplu afară din maşină. După ce m-am calmat, am pus totul pe seama oboselii din timpul călătoriei.

A doua zi, senzaţia de frică şi de sufocare a reapărut, în timp ce urcam nişte scări înguste şi apoi în timpul nopţii. De adata aceasta totul a părut mult mai intens decât prima oară, practic m-a propulsat din somn direct în mijlocul camerei. Mă sufocam, simţem nevoia să fug, să scap.

Am decis să mă întorc acasă.

            În urma investigaţiilor, diagnosticul a fost de anxietate cu atac de panică. De atunci încolo fac tratament. În prezent atacurile sunt mai rare, intensitatea lor a mai scăzut, poate pentru că m-am obişnuit cu ele. Îmi doresc o viaţă normală, fără medicamente şi fără atacuri.

            Vorbim despre viaţa de zi cu zi, satisfacţii şi insatisfacţii, despre relaţii trecute şi prezente, în încercarea de a creea un tablou cât mai exact.

Istodor declară:

            – Eu ştiu care este problema mea: mama. O iubesc şi nu m-aş putea descurca fără ea (Istodor a plecat de acasă la 18 ani şi de atunci se întreţine singur!) – dar, de multe ori, depăşeşte limita. Mă critică într-una, mă jigneşte, nu mă respectă iar când ripostez, mă ameninţă că va renunţa la mine pentru totdeauna! De pildă, vine la mine acasă în lipsa mea, uneori îşi invită şi prieteni, fumează cu toate că eu nu sunt fumătoar şi am rugat-o să nu mai facă asta sau intră încălţată deşi ştie cât îmi displace acest lucru. Dacă mă plâng, mă ameninţă că nu mai vine niciodată la mine!

Prietenii mei sunt şi prietenii ei şi mă bucură asta, însă nu îmi place atunci când eu mă despart de cineva iar ea continuă ani de zile să se vadă cu acea persoană şi îmi tot repetă ce fraier am fost, că m-am despărţit. De fapt ea mereu mă critică, întotdeuna a fost aşa.

            Reluând „filmul” amintirilor din ziua primului atac, aflu că în acea zi, Istodor a petrecut ore în şir la telefon, descriindu-i mamei un anumit obiect pe care avea sarcina să îl achiziţioneze pentru ea. La momentul respectiv nu exista posibilitatea de a trimite fotografii prin telefon. Acel obiect nu putea fi achiziţionat din altă parte. Mama nu precizase cum să fie obiectul, dar ameninţase „vezi să nu iei vreo prostie, cum faci tu deobicei, că îl arunc de nu se vede”. Pentru a face achiziţia potrivită, Istodor s-a străduit să îi descrie în detaliu mai multe sortimente, pierzând ore cu căutatul în pofida iritării crescute a prietenilor lui. Nimic nu părea să corespundă. Ar fi renunţat, dar mama avertiza „să nu vi cu mâna în gură, să nu cumva să nu îmi aduci ce te-am rugat!”. Cu cât timpul trecea, cu atât mai tare creştea tensiunea deoarece a doua zi plecau din acel loc. Timp de mai multe ore Istodor a trăit o stare de tensiune intensă şi frustrare, simţindu-se prins într-o situaţie fără ieşire!

După – amiaza târziu, a dus maşina la spălat şi a avut atacul.

            Când oare se mai găsise el într-o situaţie asemănătoare, care în plus să fi fost teribil de ameninţătoare, aşa încât să fi constituit un pericol real? – nu îşi aminteşte. O situaţie în care să fi simţit că se sufocă, o situaţie aparent fără ieşire şi pe care nu o putea controla.? – nimic de acest gen nu îi vine în minte. Ceva legat de o maşină, de apă? – nu, nimic.

            Apoi Istodor povesteşte un vis repetitiv în care îşi vede casa înconjurată de apă. O apă ameninţătoare care împresoară casa şi urcă pe ziduri.

Apa simbolizează viaţa, lichidul amniotic, mama! Visul vorbeşte despre o situaţie fără ieşire – legată de mamă. Şi având în vedere faptul că este un vis repetitiv, conflictul este actual!

Istodor are dreptate, problema lui este mama aşa cum intuieşte.

            Naşterea reprezintă un prim conflict între mamă şi făt, amândoi fiind angajaţi într-o luptă pentru viaţă dar în care îşi pricinuiesc durere reciproc. Copilul se dezvoltă în uterul mamei, un mediu cald, hrănitor, securizant care îl conţine. Cu începerea primelor contracţii se vede înghiontit şi nevoit să se îndrepte pentru a scăpa, spre canalul naşterii, însă acela este strâmt, se simte sufocat, înspăimântat, în pericol de moarte. În final este aruncat într-un mediu străin, resimţit ca ostil. Aerul îi patrunde violent în plămâni, lumina îi răneşte ochii, aude zgomote necunoscute şi stridente, este atins şi manevrat, se simte ameninţat şi protestează ţipând. Aceasta ni se întâmplă tuturor. Unele naşteri sunt însă mai dificile, durează mai mult, apar complicaţii şi se transformă în evenimente cu adevărat traumatice atât pentru mamă cât şi pentru noul născut.

            Îl întreb pe Istodor dacă ştie ceva despre împrejurările naşterii lui şi îmi confirmă faptul că a fost o naştere grea care a durat multe ore, şi în care a fost în pericol real de a se sufoca deoarece a avut trei circulare de cordon.

Am putea considera acest prim traumatism ca fiind cauza atacurilor de panică? Ridicol, ar spune mulţi dintre voi. Şi eu am fost născut cu greu dar nu fac atac de panică! Corect, însă în povestea lui Istodor există elemente facilitatoare care au readus la suprafaţă acel traumatism perinatal. Între el şi mama lui se duce o luptă surdă, amintind de situaţia traumatizantă şi fără ieşire din momentul naşterii.

Nu e deloc întâmplător faptul că primul atac de panică s-a produs în maşină în timp ce privea apa scurgându-se pe geamuri. Ce imagine simbolică a uterului şi a lichidului amniotic!

            Istodor este dependent de mama lui – când stătea în maşină în timpul programului de spălare,el retrăia sentimentul de siguranţă din pântecul matern.

În ziua primului atac, mama lui îl agresase, iar el nu se putuse apăra, nu putuse riposta, de frică să nu piardă dragostea ei. Situaţia fără ieşire – leitmotivul vieţii lui – a fost tensionată şi amplificată de factorul timp devenind dramatică – la fel ca în cazul unei naşteri când durata mare pune în pericol viaţa fătului şi a mamei.

Concluzie:

            Cauza prezumptivă a atacului de panică : naşterea traumatică.

            Împrejurări favorizante: situaţia fără ieşire – între a lua un cadou nepotrivit sau a nu lua nimic, indiferent ce ar fi făcut risca să îşi supere mama ceea ce pentru ea echivalează cu pierderea dragostei, lucru de neconceput.

            Factori declanşatori: interiorul unei maşini (ca simbol al uterului matern), apa care se scurge pe geamuri (ca simbol al lichidului amniotic), funcţionarea periilor (ieşirea imposibilă); semnificaţie: un mediu cândva prietenos devine brusc agresiv şi ameninţător.

            Conflictul inconştient: lupta între dependenţa de mamă şi dorinţa de eliberare.

            Atacul de panică vorbeşte despre nevoia lui Istodor de a rezolva acest conflict între necesitatea desprinderii de mamă şi stabilirii unor graniţe sănătoase şi frica de a nu pierde dragostea ei.

            Deşi Istodor era cumva conştient de “problemele” lui, evitase ani de-a rândul să caute o rezolvare sau măcar să se confrunte cu realitatea şi bineînţeles nu putea face nicio legătură între nemulţumirile legate de mamă şi atacurile de panică. Dezvăluirea “poveştii” din spatele atacului de panică, l-au pus faţă în faţă cu necesitatea căutării unor soluţii adecvate care să ducă spre rezolvarea conflictului, vindecarea relaţiei cu mama şi propria vindecare.