MERGI LA PSIHOTERAPEUT! PSIHOTERAPEUTUL ESTE DOCTOR PENTRU SUFLETE

/în /de

Figure mandala for coloring good mood

Dacă ai un automobil ştii că mai devreme sau mai târziu vei avea nevoie de un mecanic. Când te doare burta, capul sau piciorul, mergi la doctor.

Uneori te doare burta, capul sau piciorul, mergi la medic, te examineaza şi îţi spune că din punctul lui de vedere eşti sănătos. Tu nu eşti de acord, durerea pe care o simţi este reală şi supărătoare. Cu toate astea, nu e nimic în neregulă cu corpul tău şi atunci medicul spune că poate fi ceva “pe fond psihic”.

Unde tratezi “fondul psihic”? Ce faci când te doare sufletul?

Mergi la psihoterapeut!

Psihoterapeutul  este doctor pentru suflete.

Ce poate el să facă? Cum te poate ajuta să vindeci ceva ce nu se vede – deşi nimeni nu are nicio îndoială că există?

În primul rând te ascultă. Poţi vorbi însfârşit despre tine fără să ţi se reproşeze că monopolizezi atenţia, că eşti pisălog sau plictisitor, că spui prostii sau că faci pe deşteptul.  Psihoterapeutul te ascultă fără să te judece şi făcând asta te ajută să te auzi şi să te asculţi – nu glumesc, gândeşte-te când a fost ultima oară când te-ai ascultat cu adevărat. Nu este vorba numai de ascultare ci şi de prezenţă, de atenţie şi dorinţa sinceră de a înţelege cât mai bine ce ai de spus,  ceea ce te va ajuta şi pe tine să te înţelegi.

Psihoterapeutul te încurajează să fii atent la corpul tău şi să îţi înţelegi senzaţiile – semnalele venite de la corpul tău – vei afla de ce te înroşeşti când faci cunoştinţă cu persoane noi, de ce tuşeşti în prezenţa unei anumite persoane sau ce anume îţi provoacă crizele de sufocare, de ce ai ticuri şi cum poţi scăpa de ele.

Îţi explică ce sunt emoţiile – modul prin care sufletul tău îţi vorbeşte şi ce înseamnă să le trăieşti sănătos. Vei afla că nu există emoţii rele: furia poate fi de folos, tristeţea are rostul ei şi nu se spune degeaba “frica păzeşte pepenii”. Emoţiile fac rău, doar atunci când nu sunt trăite pe deplin, în mod conştient, atunci când le eviţi, când te închizi în faţa lor, când le înăbuşi refuzând să le exprimi; ele te pot chiar îmbolnăvi – aşa se ajunge la boli din cauze psihice.

Psihoterapeutul te ajută să îţi  înţelegi istoria de viaţă, experienţele tale vor căpăta un nou sens. Vei descoperi modul în care copilăria, părinţii educatorii şi-au pus amprenta asupra ta, a modului în care tu interpretezi lumea, viaţa şi de ce te judeci pe tine însuţi.

Îţi oferă siguranţă şi confidenţialitate, vei putea să scapi de povara secretelor care te apasă a amintirilor legate de oameni şi situaţii traumatizante din trecut. Vei reuşi să îţi vindeci răni sufleteşti ce păreau de ne vindecat.

Cu ajutorul psihoterapeutului, vei învăţa să te priveşti cu alţi ochi, fără critică, cu dragoste şi curiozitate cu înţelegere şi mândrie îţi vei putea simţi puterea şi vei învăţa să o foloseşti în folosul tău.

Psihoterapeutul te ghidează în accesarea resurselor interioare de care nu erai pe deplin conştient – acesându-le, vei găsi soluţii la probleme ce înainte păreau de ne-rezolvat.

Ai o durere, ai o problemă la care nu găseşti răspuns, te împovărează amintirile eşti trist nemulţumit şi nu te simţi bine cu tine însuţi?

Nu te mai chinui singur, mergi la psihoterapeut.

POVEŞTILE STIMEI DE SINE – POVESTEA CELOR DOUĂ COVOARE

/în /de

povestea-celor-doua-covoareA fost odată, într- o ţară îndepărtată un ţesător de covoare tare priceput. Atât de priceput era, încât faima lui trecuse dincolo de graniţele ţării  în care locuia şi cu toate că el nu ieşise niciodată din oraşul natal, covoarele sale călătoreau până hăt, în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii.

Printre multele covoare create de el, acesta a ţesut şi două covoare gemene – identice. Fiind la fel de frumoase ca tot ceea ce ieşea din mâinile sale şi cele două covoare au părăsit curând micul lui atelier şi au început călătoria prin lume.

Unul dintre covoare a ajuns să fie expus într-un mare muzeu. Frumuseţea ţesăturii părea să sporească cu timpul în loc să pălească în faţa lui aşa cum se întâmplă de regulă cu toate cele, inclusiv cu oamenii. Covorul era unul dintre exponatele de prestigiu ale acelui muzeu vestit. Zilnic, lumea se înghesuia să cumpere bilete, special pentru a-l putea admira. Muzeul primea deseori oferte de la diferiţi colecţionari, iubitori de artă şi frumos pentru a-l vinde, iar sumele ofertate erau cu adevărat impresionante.

Nu se ştie cum, pentru că a trecut mult timp de atunci, printr-o ciudată coincidenţă, covorul geamăn a ajuns în acelaşi muzeu, dar – printr-o glumă a destinului (covoarele ca şi oamenii au şi ele destinul lor) – el se găsea pe jos, ca orice covor, în holul de intrare al muzeului.

Toţi cei care intrau în muzeu grăbiţi să ajungă la faimosul covor expus, treceau  cu nepăsare încă de la intrare peste copia lui identică,  fără să îi arunce o privire. Cu toţii se grăbeau să admire frumosul exponat păstrat în condiţii deosebite, conservat în siguranţă, etalat aşa încât frumuseţea lui să fie sporită de modul în care era pus în valoare.

Călcat în picioare ca orice covor obişnuit, covorul de pe hol era ignorat. Oamenii păşeau pe el atât la intrarea cât şi la ieşirea din muzeu dar nimeni nu îi acorda o privire, nimeni nu îşi încetinea paşii pentru a-l privi măcar.

Şi totuşi, era un covor excepţional de frumos…geamănul celui expus puţin mai încolo în acelaşi muzeu…

POVEŞTILE STIMEI DE SINE – CELE DOUĂ PRECUPEŢE

/în /de

cele doua precupeteTrăiau odată într-un sat două surori.  Ele locuiau împreună, în casa părintească, gospodăreau pe lângă casă şi vindeau la piaţă produsele atunci când prisoseau. Cele două femei harnice îşi duceau viaţa în linişte şi bună înţelegere cu vecinii şi ceilalţi săteni.

Într-o toamnă,  mărul din curte făcu fructe mari frumoase şi aromate, aşa de multe încât femeile au fost nevoite să îi proptească zdravăn  crengile pentru a nu fi rupte de rod. Când sosi vremea culesului, surorile hotărâră să vândă o parte din mere la piaţă. Pentru a le vinde cât mai repede, s-au aşezat una lângă alta şi au convenit să vândă la acelaşi preţ.

Acum, erau ele surori, dar erau diferite: una mai vorbăreaţă şi sprinţară, alta mai tăcută şi potolită. Cea vorbăreaţă, pentru a face timpul să treacă mai repede, începu să îşi laude marfa: că sunt mari, că sunt roşii, că sunt aromate, parfumate şi din cel mai bun soi!- mă rog, ca o adevărată precupeaţă care ştie ce valoare are marfa ei.

Cea tăcută şedea liniştită în spatele tarabei, gândind că din moment  ce marfa era la fel, preţul identic şi tarabele apropiate va beneficia şi ea de pe urma agitaţiei celeilalte.

După un timp, vorbăreaţa observând că grămada de mere de pe taraba ei a ajuns la jumătate se socoti aşa: măi, da bună marfă am, ar trebui să o dau mai scump. Scoase repede cartonaşul cu preţul şi îl înlocui cu un altul scris la repezeală adăugând la preţ câţiva lei.

Surata ei, dimpotrivă, observă că grămada ei de mere era aproape la fel de mare ca atunci când au început să vândă şi se gândi că ar fi bine să le ieftinească un pic pentru a le vinde mai uşor, aşa că tăie în grabă preţul iniţial şi trecu un preţ cu câţiva lei mai ieftin.

Ambele surori erau sigure că tactica de vânzare adoptată este cea mai bună aşa că au continuat să-şi vândă marfa, fiecare cu preţul pe care l-a considerat potrivit.

Târziu în noapte, în timp ce sora guralivă dormea de mult cu faţa luminată de un zâmbet satisfăcut, sora cea tăcută nu-şi găsea somnul. O muncea o întrebare: de ce ea nu a reuşit să vândă toată marfa?…

Doar merele erau la fel..

POVESTEA PESCĂRUȘULUI – EU SUNT MIC, NU POT NIMIC

/în /de

povestea pescarusuluiA fost odată şi poate încă mai este o familie de pescăruşi ce locuiau pe acoperişul unei case, la malul mării. Pe acel acoperiş, trăiau laolaltă bunici, părinţi, unchi, mătuşi şi puii lor. Ei făceau parte dintr-o comunitate mai mare de pescăruşi, care popula acoperişurile caselor învecinate. La nevoie, când apărea vreun duşman la orizont, pescăruşii se adunau laolaltă, dar în rest îşi vedeau fiecare de treburile lui.

În familia de care vă povestesc erau doi pui. Aceşti pui ieşiseră din ou în aceeaşi perioadă şi crescuseră împreună, părinţii lor ajutându-se reciproc când era vorba să îi ferească de pericole, să le aducă hrană sau să îi înveţe să zboare. Acum erau aproape de mărimea părinţilor lor deşi păstraseră penajul cenuşiu al puilor, învăţaseră să zboare şi venise vremea să li se arate cum îşi pot procura singuri hrana.

Doar că unul dintre pescăruşi refuză să părăsească acoperişul. La prima încercare de a-l convinge să meargă cu restul familiei la pescuit, pescăruşul nostru s-a opus cu vehemenţă şi când a fost întrebat care este motivul acestui comportament, el a răspuns supărat: – Eu sunt mic, nu pot nimic!

Familia a râs, era o glumă de-a lor, mai veche încă de pe vremea în care, abia ieşit din ou, credea că poate face tot ce fac adulţii, ba chiar mai bine ca ei. Credea de pildă că poate zbura deşi încă nu îi crescuseră aripile; din acest motiv părinţii lui îi repetau mereu: tu eşti mic, nu poţi nimic! şi tot auzind asta, începu să îşi spună singur aceste cuvinte iar familia făcea haz auzindu-l.

La fel şi acum, toată familia a izbucnit în râs. Curioase, familiile învecinate au vrut să ştie ce se petrece şi când au aflat, râsul a cuprins întreaga comunitate de pescăruşi. Cum să nu râzi când ditamai pescăruşul tânăr şi sănătos pretinde că e mic…?

În acea primă zi, familia şi-a luat zborul către mare în hohote de răs iar „glumeţul” a rămas acasă. Părinţii au considerat că e o toană care va trece în curând. Se mai întâmpla cu unii pescăruşi să zboare mai tărziu sau să înveţe cu mai multă greutate să îşi prindă singuri hrana aşa că nimănui nu i s-a părut ciudat. Ba chiar la întoarcere, mama lui i-a adus mâncarea ca deobicei. Dar la masa următoare, povestea s-a repetat şi tot aşa câteva zile şi săptămâni la rând.  Părinţii au început să protesteze dar degeaba, tânărul recalcitrant o ţinea pe-a lui.

Atunci rudele s-au vorbit să întârzie venitul acasă gândind că, dacă va suferi de foame, se va hotarî să meargă împreună cu ei. Rezultatul nu a fost cel aşteptat. Piuiturile lui se auzeau acum din ce în ce mai tare şi mai îndelung deranjând toată vecinătatea. Nici gând nu avea să îşi schimbe comportamentul.

Apoi pe rând, membrii familiei lui au renunţat să îi mai aducă hrana. Doar mama continua să pescuiască pentru doi şi era din ce în ce mai obosită făcând asta pentru că pescăruşul nostru mânca acum cât un adult sănătos şi voinic.

O vreme comportamentul lui ciudat a fost deliciul comunităţii de pescăruşi. Se distrau întrebându-l când şi când de ce nu pleacă la pescuit numai pentru a-l auzi cum spune: – eu sunt mic nu pot nimic. Apoi vecinii au devenit din ce în ce mai deranjaţi de văicărelile lui sonore iar familia din ce în ce mai ruşinată. În cele din urmă, toată lumea a început să îl ignore, iar pescăruşul se simţea din ce în ce mai singur, mai izolat şi piuia a jale convins fiind că nimeni nu îl înţelege şi că toată lumea este împotriva lui.

Mama lui, continua să spere că într-o zi se va comporta ca orice pescăruş de vârsta lui; numai că, pe zi ce trecea, el era din ce în ce mai convins că nu va putea niciodată să meargă la pescuit. Ba mai mult, încetase să zboare. Nu mai zbura nici măcar de pe un acoperiş pe altul, sau de pe coama acoperişului pe marginile lui, cum făcea la început. Toată ziua şi-o petrecea stând şi privind în zare, sau se plimba cu pas legănat dintr-o parte în altaa acoperişului, în aşteptarea mâncării. De fiecare dată mai amărât, mai plictisit şi din ce în ce mai convins de adevărul lui : eu sunt mic, nu pot nimic…

Zilele se scurgeau una după alta la fel şi fără speranţă până într-o zi în care, exasperat de  veşnicele piuieli isterice, un cotoi mare şi fălos, pândi plecarea pescăruşilor la pescuit şi se furişă pe acoperiş, în ideea că va găsi acolo o bucăţică numai bună pentru cină şi că va obţine şi tăcerea în schimb.

Când văzu cine piuie aşa, cotoiul avu un moment de îndoială, era el mare, puternic şi călit în lupte cotoieşti, dar pasărea din faţa lui putea fi capabilă să se apere şi chiar să îl rănească dacă nu era atent.

În acea clipă de ezitare în care ochii pisicii întâlniră ochii pescăruşului acesta ar fi putut zbura, aşa cum fusese sfătuit să facă în caz de pericol terestru.

Dar pescăruşul nostru piui disperat: – eu sunt mic, nu pot nimic!