Atacul de panică are ca şi cauză un eveniment traumatic, în cursul căruia persoana se simte expusă şi neputincioasă în faţa pericolului care îi ameninţă viaţa sau integritatea corporală, sau persoana în cauză a fost martora unui eveniment traumatic întâmplat altei persoane.
Atunci când suntem expuşi unui pericol şi nu avem suficiente resurse pentru a-i face faţă, clivăm, adică ne disociem gândirea de simţire şi de emoţie: încercăm să uităm ce s-a întâmplat, acţionăm automat, ca şi cum altcineva ar fi în locul nostru, sau ne proiectăm conştiinţa în afara corpului fizic, aşa încât să nu mai putem simţi durerea. Toate acestea sunt ajustări de moment care ne permit să supravieţuim. Dacă evenimentul traumatic inţial nu a fost integrat în mod conştient, din toate punctele de vedere: cognitiv, afectiv, senzorial, sunt toate şansele ca el să reapară în conştiinţa persoanei afectate. Atacul de panică este mesagerul – el ne avertizează că traumatismul trebuie procesat în mod adecvat.
Apariţia atacului de panică este favorizată de situaţii asemănătoare traumei iniţiale sau care reeditează trăiri asemănătoare de surpriză, neputinţă, şoc, etc. Ulterior, atacul de panică este declanşat de stimuli interni sau externi care reamintesc persoanei situaţia traumatică iniţială. Aceşti stimuli pot fi un gust, miros, o melodie, un zgomot, o persoană sau un nume, un obiect, o senzaţie corporală, etc
Prin urmare orice atac de panică are ca şi cauză un eveniment traumatic, apare atunci când există o situaţie favorizantă şi este redeclanşat de anumiţi stimuli interni sau externi care amintesc de situaţia iniţială.
Automonitorizarea, facilitează descoperirea stimulilor activatori si duce la scăderea frecvenţei atacurilor de panică. Exerciţiile de respiraţie şi relaxare musculară ajută la diminuarea intensităţii lor, iar probabilitatea de vindecare completă este foarte mare atunci când se descoperă cauza – traumatismul iniţial.
Sofia, este o femeie casnică în vârstă de 32 de ani, căsătorită. Ea se ocupă de creşterea şi educaţia fiicei ei în vârstă de 9 ani. În ultimii opt ani, Sofia se confruntă cu „atacurile de panică”.
Iată povestea ei:
„Atacurile au apărut pe neaşteptate. La început aveam senzaţia de arsură, şi de greutate în abdomen, durere, senzaţie de vomă. Uneori chiar reuşeam să vomez.. În prezent, nu mai simt arsura, dar mă ia cu ameţeală, transpiraţii, simt că mă sufoc. Mi-e frică mereu să nu mi se întâmple ceva rău, o boală gravă din cauza căreia o să mor.”
Vorbim despre copilărie, despre mama, tata, frate, prieteni, colegi de şcoală, boli ale copilăriei, eventuale operaţii , lovituri, sau răniri mai importante, întâmplări mai noi sau mai vechi. Sofia a avut o copilărie liniştită, cu părinţi iubitori şi un frate mai mare care a iubit-o şi a protejat-o.
Este căsătorită. Relaţiile cu soţul au fost întotdeauna bune, bazate pe înţelegere şi ajutor reciproc. Are o fiică în vărtă de nouă ani – un copil reuşit de care e foarte mândră. O perioadă a lucrat dar odată cu apariţia copilului, a decis să se dedice în totalitate creşterii şi îngrijirii celei mici. Este împăcată şi mulţumită de viata ei.
În peroioada în care au început atacurile de panică, stătea acasă, fetiţa avea aproape un an. Nu îşi aminteşte să se fin întâmplat ceva deosebit, nu în acel an. Cu doi ani înainte însă, a avusese loc un eveniment tragic în familie, în urma căruia şi-au pierdut viaţa rude apropiate. Sofia a fost foarte impresionată. Ea şi soţul ei s-au implicat activ în a da o mână de ajutor. Atacurile nu au apărut atunci. Totuşi ea crede că “de acolo i se trage.”
Discutând despre simptomele actuale îi explic semnificaţia lor.
Creierul interpretează greşit anumiţi stimuli (neutri) ca fiind ameninţători şi pune organismul într-o stare de tensiune specifică. Pentru a face faţă unui pericol, trebuie să fim pregătiţi de luptă sau de fugă. În corpul nostru se produc anumite schimbări: respiraţia se accelerează deoarece avem nevoie de un aport crescut de oxigen, bătăile inimii sunt mai rapide şi un flux crescut de sânge este trimis în muşchi; aceştia se încordează pregătiţi de efort; pentru a evita supraîncălzirea corpului şi în special a creierului, transpirăm. Toate aceste reacţii sunt normale. În caz de pericol real, această tensiune se descarcă prin efortul depus (lupta sau fuga). În situaţii de “alarmă falsă”, în aproximativ 10 minute “încărcarea devine maximă” iar imposibilitatea descărcării ei este resimţită ca un tsunami care ne ia pe sus, ne rostogoleşte cum îi vine şi în cele din urmă ne aruncă cât colo complet storşi de energie – totul durează în jur de 20 de minute.
O întreb dacă i s-a întâmplat vreodată să treacă printr-o situaţie periculoasă în care să fi scăpat prin fugă. Atunci Sofia îşi aminteşte că pe la vreo 7-8 ani, a plecat împreună cu o vecină mai mare, să viziteze nişte rude dintr-un alt oraş. Au ajuns în gară târziu şi se îndreptau spre casa rudelor aflată nu foarte departe, când un bărbat necunoscut a sărit din întuneric, atacând-o pe fata împreună cu care era. Ea a crezut că acel om vrea să le omoare. A fugit îngrozită şi cumva a reuşit să ajungă la rudele ei şi să ceară ajutor. Reacţia ei de atunci a salvat-o pe tânăra fată de viol. Agresorul a fugit. Vecina s-a ales doar cu căteva vânătăi, Sofia cu genunchii juliţi şi ambele fete cu o mare sperietură şi cu amintirea unei întâmplări dramatice. În ce o priveşte pe Sofia, ea păstrează în amintire doar fragmente ale întâmplării: de pildă nu îşi poate aminti cum de a reuşit să ajungă la casa rudelor, presupune că a căzut din moment ce avea genunchii juliţi dar nu îşi aminteşte nimic în legătură cu asta. În acea seară, fuga ei în căuare de ajutor a fost un act mecanic, scopul fiind cel de a cere ajutor. Deoarece a crezut că bărbatul urmărea să le omoare pe amândouă, Sofia a trăit o frică intensă: “frica de moarte”.
Acest eveniment este foarte probabil cauza iniţială a atacurilor de panică. Sofia s-a temut pentru viaţa ei, s-a disociat acţionand mecanic(atunci când a fugit după ajutor) iar amintirea incompletă a întâmplării este o dovadă a acestei disocieri.
Rămânea să aflăm împreună care fusese situaţia favorizantă.
Rezultatele automonitorizării au scos în evidenţă faptul că în prezent panica este declanşată cu precădere de gânduri legate de fiica ei.
Sofia este genul de mamă grijulie. Îşi duce şi îşi aduce fiica de la şcoală cu toate că ştie că poate veni şi singură cum fac alţi copii de aceeaşi vărstă. Nu prea o lasă să-i scape din ochi, fiind în permanenţă alertă în privinţa pericolelor care pot pândi la tot pasul.
Elementele declanşatoare erau interne – gânduri legate de fiica ei şi apoi diverse senzaţii corporale interpretate de ea catastrofic. De exeplu, dacă ceva sau cineva o făcea să întârzie la cumpărături, îşi făcea griji că nu va ajunge să ia copila de la şcoală, că va întârzia. Apoi avea o senzaţie de greutate în piept şi deja se gândea că va muri sufocată. Sau, când fata se afla în vizită la o prietenă, elabora în minte diverse scenarii în legătură cu fel şi fel de accidente care i s-ar putea întâmpla acesteia, apoi, simţea un junghi în coaste şi se gândea că poate are cancer, etc
Deşi stimulii păreau diferiţi, aveau totuşi elemente comune, era vorba de gânduri catastrofice legate de fiica ei.
Revenind la momentul declanşării primului atac de panică, remarc că atunci fiica Sofiei avea în jur de un an. O întreb dacă a fost un copil sănătos. Foarte sănătos! Ceva boli mai grave, internări? Nici vorbă de aşa ceva! Mergea? – în patru labe – spune ea zâmbind.
Atunci când copii învaţă să meargă mai cad, a căzut vreodată mai rău, din pătuţ, sau pe trepte sau din cărucior? Nu, asta nu s-a întâmplat.
S-a întâmplat însă ceva care a speriat-o foarte tare. Fiica ei era un bebeluş cuminte şi liniştit aşa că ea o mai lăsa jucându-se şi îşi vedea de treburi prin casă. Niciodată nu lipsea mult. Oricum, într-o zi, după ce o lăsase singură jucându-se cu telecomnada, când s-a întors a constatat că una dintre baterii lipsea. S-a uitat după ea în jur, dar nu a găsit-o şi atunci a crezut că cea mică o înghiţise. Spaima ei a fost uriaşă. S-a gândit cum să o facă să vomite pentru că bateria conţine acid şi acidul arde. Spaima şi agitaţia au durat câteva minute bune. Totul s-a terminat în momentul în care a descoperit bateria lipsă, căzută între fotoliu şi canapea.
La scurt timp dupa aceasta a facut primul atac de panica cu următoarele simptome: durere de stomac ca şi cum ar fi avut ceva acolo, senzaţia de arsură şi vomă.
Având în vedere asemănarea simptomelor cu ceea ce îşi imaginase ea că ar fi putut să i se întâmple fiicei dacă ar fi înghiţit bateria, mi-am dat seama că descoperisem şi situaţia favorizantă pentru producerea primului atac de panică.
Acum tabloul era complet.
Cauza iniţială: pericolul neaşteptat care a făcut-o să se confrunte cu frica de moarte
Situaţia favorizantă: potenţial pericol neaşteptat care ar fi putut pune în pericol viaţa bebeluşului
Stimuli declanşatori interni : gânduri catastrofice legate de fiica ei.
Dezvăluirea poveştii în sine nu duce în mod automat la vindecare. Este nevoie de timp pentru ca Sofia să înţeleagă modul de funcţionare al psihicului ei şi nu în ultimul rând pentru a procesa şi integra într-un mod adecvat frica existenţială de moarte.
