MAME ŞI FIICE

mame si fiice

Întrebări şi răspunsuri

Articol apărut în Revista Psychologie

Martie 2018

 Aveţi în terapie oameni care se plâng de mamele lor? Care ar fi aria de plângeri? Şi cât de mult o poate face cineva, până la ce vârstă?

            Am avut şi am în terapie persoane ale căror suferinţe actuale sunt strâns legate de relaţia pe care aceştia o au, sau au avut-o în copilărie cu mamele lor. Cercetările în neuroştiinţe, au demonstrat că relaţia cu mama, care începe încă din viaţa intrauterină, determină tiparul de ataşament al adultului şi influenţează relaţiile sale cu ceilalţi. Stima de sine a copilului, începând cu imaginea sa corporală, se formeză în primii ani de viaţă, în funcţie de atitudinea mamei faţă de el, de modul în care este manipulat şi îngrijit; iar o stimă de sine scăzută este pricina multor suferinţe şi cauza multor eşecuri în viaţa adultă. De aceea, este foarte important modul în care o mamă se raportează la copilul ei. Excesul de grijă ca şi neglijarea copilului poate duce la tipare de ataşament disfuncţional provocând dificultăţile în relaţiile de mai târziu, iar o stimă de sine deficitară, are repecusiuni pe termen lung asupra vieţii individului.

            Plângerile sunt diverse şi se înscriu pe un continuum pornind de la abandon şi respingere, abuz psihic, fizic, până la acea formă de dependenţă, în care copilul devenit adult, este o anexă a mamei, prizonier neajutorat al “iubirii ei nemărginite şi grijii nemăsurate”. Vorbesc despre situaţiile în care maturizarea afectivă eşuează, individualizarea nu are loc. Aceste cazuri sunt mai dese decât ne-am imagina: mama şi copilul rămân legaţi printr-un cordon ombilical invizibil care transcende timpul şi rezistă chiar şi atunci când mama trece în nefiinţă.

            În ce priveşte vârsta până la care cineva poate suferi de pe urma relaţiei cu mama, îmi vine în minte cazul unei doamne, care ca sugar fusese respinsă de la sân de mama ei iar mai apoi, trimisă de acasă la o vârstă foarte fragedă. Această respingere gravă din prima copilărie, a făcut-o să-şi trăiască întreaga viaţă în rolul de victimă, veşnic neînţeleasă şi neîndreptăţită. În plus relaţia cu propria fiică a fost la rândul ei marcată de respingere. Trecută de 80 de ani, doamna declara cu lacrimi în ochi şi tremur în glas: “mama nu m-a vrut”!

Există şi mame perfecte, de care nimeni nu se plânge? Ele cum au reuşit?

            Nu cred că există perfecţiune şi nici părinte care să fie scutit de a face greşeli. În pofida acestei “crude” realităţi, există şi mame care reuşesc să aibă cu copiii lor relaţii hrănitoare. Sunt acele mame care onorează şi respectă individualitatea şi unicitatea copilului lor fie acesta băiat sau fată şi reuşesc să le acorde spaţiul libertatea şi sprijinul necesare pentru a-şi forma propria identitate, la momentul potrivit. Este vorba despre acele mame care se bucură atunci când “puiului” îi cresc aripi chiar dacă aceasta înseamnă că va zbura din cuib.

Acele mame văd în copiii lor viitori adulţi şi se străduie să îi crească aşa încât să devină adulţi fericiţi.

Care sunt cele mai şocante poveşti despre bad mothering auzite?

            Unul dintre cazurile care m-au impresionat cel mai mult este acela al unei tinere care locuia împreună cu mama ei. Tânăra terminase liceul şi lucra deja de doi ani. Şi-ar fi dorit să îşi continue studiile iar inteligenţa şi nivelul educaţiei acumulate i-ar fi permis să facă aceasta, însă în localitatea în care locuiau nu exista facultate, iar despărţirea de mama era de neconceput. Mama ei nu ar fi consimţit niciodată la aşa ceva.

Tânăra m-a contactat deoarece se simţea prinsă într-o situaţie fără ieşire şi căuta cu disperare o soluţie. Am schimbat câteva mesaje din care am aflat că trăia ca într-o închisoare şi era lipsită de cele mai elementare drepturi: nu putea dispune de banii câştigaţi, nu putea decide cum să îşi petreacă timpul liber, nu putea hotărî ce să îmbrace şi nici măcar asupra pieptănăturii sau lungimii părului şi nici ce şi când să mănânce. Mama ei era un temnicer acerb, care stabilea reguli absurde, interdicţii numeroase şi recurgea la pedepse corporale atunci când acestea erau încălcate.

Fata se simţea prinsă în cursă între dragostea filială, sentimentul datoriei faţă de mama care “se sacrificase pentru ea” şi dorinţa de a-şi trăi propria viaţă în libertate.

Era un caz clar de abuz fizic şi emoţional, însă soluţia magică pe care o aştepta nu putea veni din afară. Ea era singura care putea decide ce cale să aleagă, iar decizia venea la pachet cu asumarea consecinţelor şi responsabilităţii.

Vă rog povestiţi (schimbând datele problemei, astfel încât să nu se recunoască nimeni) despre o poveste de succes, de împăcare cu imaginea mamei. Cum s-a produs declicul ?

Cu toate neajunsurile legate de greşelile mamelor şi suferinţele copiilor, în marea majoritate a cazurilor, situaţia este “salvata” de loialitatea copilului faţă de părinte. Copiii îşi iubesc părinţii, cam indiferent ce şi cum li se face, iar ca adulţi păstreaza această loialitate care salveză relaţia.

În cabinet se petrec multe. Acolo nemulţumirile capătă glas, cei răniţi îşi pot exprima emoţiile fără teama de a-şi răni mamele, descărcând tensiunea negativă acumulată. Când pleacă din cabinet, iau cu ei un suflet mai uşor, ceea ce duce de multe ori la însănătoşirea relaţiei cu mama.

Mă gândesc acum la cazul unei tinere femei cu care am lucrat. Ea crescuse într-o familie cu o mamă autoritară şi un tată pasiv. Pacienta mea interiorizase figura autoritară a mamei care se manifesta ca o voce critică şi ameninţătoare, cu care avea “dialoguri” dramatice mergând până epuizare psihică şi fizică. Această situaţie era înrăutăţită de faptul că mama continua să se amestece în viaţa ei impunându-şi punctul de vedere, deseori în detrimentul nevoilor şi dorinţelor autentice ale fiicei. În timpul unui exerciţiu în cabinet după mai multe ore de lucru pe relaţia mamă – fiică, clienta a realizat modul în care o parte din ea se identifica cu mama. Acela a fost momentul “de declic” şi a marcat începutul vindecării.

Finalul “happy end” a fost atunci când, clienta mea a hotărât să îşi vopsească părul în culoarea ei preferată: roz – culoare care mamei îi displăcea. A fost o “declaraţie” fără cuvinte a eliberării de sub tutela părintească şi a afirmării propriei individualităţi. Emoţiile au fost mari dar şi surpriza pe care a avut-o atunci când a constatat că reacţia mamei nu a fost nici pe departe aşa dramatică cum se aştepta. Părul şi-a recăpătat culoarea, iar relaţia lor a fost pusă pe baze noi – mai sănătoase.

Ce ar trebui să ştie o mamă, cam care ar fi Decalogul Maternităţii Corecte ?

            Nu m-am gândit niciodată la un asemenea decalog. Cred că mai degrabă aş reduce totul la “păstrarea măsurii în toate”, la regula “bunului simţ”. Însă aş sfătui tinerele femei, ca înainte să devină mame să îşi exploreze relaţia cu propria mamă şi dacă acolo sunt răni nevindecate încă, să încerce să le vindece. Spun acest lucru deoarece traumele trăite în copilărie de mame, se reactivează în relaţia cu proprii lor copii. Tot ceea ce rămâne nerezolvat, tinde să se rezolve pe seama generaţiilor următoare şi nicio mamă nu îşi doreşte să lase astfel de moşteniri copilului ei.

            Există acum o preocupare constantă pentru parenting corect şi o salut! Prea mult timp acestă activitate de creştere a copiilor a fost făcută la întâmplare şi “după ureche” sau după modelul propriilor părinţi, procedeu care ducea bineînţeles la perpetuarea greşelilor.

            Este indicat să ne informăm în legătură cu etapele pe care le parcurge un copil în procesul creşterii şi maturizării, cu ceea ce poate sau nu să facă, cu achiziţiile fireşti unei anumite etape de dezvoltare. Însă şi aici “exagerările” pot face mai mult rău decât bine. De aceea este necesar să avem în vedere “regula bunui simţ – a moderaţiei”.

            Reţeta perfectă nu există, însă două îngrediente sunt absolut necesare: dragostea şi respectul, pe care le datorăm copiilor noştrii!

ATACUL DE PANICĂ – FRICA DE MOARTE

tsunami

            Atacul de panică are ca şi cauză un eveniment traumatic, în  cursul căruia persoana se simte expusă şi neputincioasă în faţa pericolului care îi ameninţă viaţa sau integritatea corporală, sau persoana în cauză a fost martora unui eveniment traumatic întâmplat altei persoane.

            Atunci când suntem expuşi unui pericol şi nu avem suficiente resurse pentru a-i face faţă, clivăm, adică ne disociem gândirea de simţire şi de emoţie: încercăm să uităm ce s-a întâmplat, acţionăm automat, ca şi cum altcineva ar fi în locul nostru, sau ne proiectăm conştiinţa în afara corpului fizic, aşa încât să nu mai putem simţi durerea. Toate acestea sunt ajustări de moment care ne permit să supravieţuim. Dacă evenimentul traumatic inţial nu a fost integrat în mod conştient, din toate punctele de vedere: cognitiv, afectiv, senzorial, sunt toate şansele ca el să reapară în conştiinţa persoanei afectate. Atacul de panică este mesagerul – el ne avertizează că traumatismul trebuie procesat în mod adecvat.

            Apariţia atacului de panică este favorizată de situaţii asemănătoare traumei iniţiale sau care reeditează trăiri asemănătoare de surpriză, neputinţă, şoc, etc. Ulterior, atacul de panică este declanşat de stimuli interni sau externi care reamintesc persoanei situaţia traumatică iniţială. Aceşti stimuli pot fi un gust, miros, o melodie, un zgomot, o persoană sau un nume, un obiect, o senzaţie corporală, etc

            Prin urmare orice atac de panică are ca şi cauză un eveniment traumatic, apare atunci când există o situaţie favorizantă şi este redeclanşat de anumiţi stimuli interni sau externi care amintesc de situaţia iniţială.

            Automonitorizarea, facilitează descoperirea stimulilor activatori si duce la scăderea frecvenţei atacurilor de panică. Exerciţiile de respiraţie şi relaxare musculară ajută la diminuarea intensităţii lor, iar probabilitatea de vindecare completă este foarte mare atunci când se descoperă cauza – traumatismul iniţial.

            Sofia, este o femeie casnică în vârstă de 32 de ani, căsătorită. Ea se ocupă de creşterea şi educaţia fiicei ei în vârstă de 9 ani. În ultimii opt ani, Sofia se confruntă cu „atacurile de panică”.

Iată povestea ei:

            „Atacurile au apărut pe neaşteptate. La început aveam senzaţia de arsură, şi de greutate în abdomen, durere, senzaţie de vomă. Uneori chiar reuşeam să vomez.. În prezent, nu mai simt arsura, dar mă ia cu ameţeală, transpiraţii, simt că mă sufoc. Mi-e frică mereu să nu mi se întâmple ceva rău, o boală gravă din cauza căreia o să mor.”

            Vorbim despre copilărie, despre mama, tata, frate, prieteni, colegi de şcoală, boli ale copilăriei, eventuale operaţii , lovituri, sau răniri mai importante, întâmplări mai noi sau mai vechi. Sofia a avut o copilărie liniştită, cu părinţi iubitori şi un frate mai mare care a iubit-o şi a protejat-o.

Este căsătorită. Relaţiile cu soţul au fost întotdeauna bune, bazate pe înţelegere şi ajutor reciproc. Are o fiică în vărtă de nouă ani – un copil reuşit de care e foarte mândră. O perioadă a lucrat dar odată cu apariţia copilului, a decis să se dedice în totalitate creşterii şi îngrijirii celei mici. Este împăcată şi mulţumită de viata ei.

            În peroioada în care au început atacurile de panică, stătea acasă, fetiţa avea aproape un an. Nu îşi aminteşte să se fin întâmplat ceva deosebit, nu în acel an. Cu doi ani înainte însă, a avusese loc un eveniment tragic în familie, în urma căruia şi-au pierdut viaţa rude apropiate. Sofia a fost foarte impresionată. Ea şi soţul ei s-au implicat activ în a da o mână de ajutor. Atacurile nu au apărut atunci. Totuşi ea crede că “de acolo i se trage.”

            Discutând despre simptomele actuale îi explic semnificaţia lor.

Creierul interpretează greşit anumiţi stimuli (neutri) ca fiind ameninţători şi pune organismul într-o stare de tensiune specifică. Pentru a face faţă unui pericol, trebuie să fim pregătiţi de luptă sau de fugă. În corpul nostru se produc anumite schimbări: respiraţia se accelerează deoarece avem nevoie de un aport crescut de oxigen, bătăile inimii sunt mai rapide şi un flux crescut de sânge este trimis în muşchi; aceştia se încordează pregătiţi de efort; pentru a evita supraîncălzirea corpului şi în special a creierului, transpirăm. Toate aceste reacţii sunt normale. În caz de pericol real, această tensiune se descarcă prin efortul depus (lupta sau fuga). În situaţii de “alarmă falsă”, în aproximativ 10 minute “încărcarea devine maximă” iar imposibilitatea descărcării ei este resimţită ca un tsunami care ne ia pe sus, ne rostogoleşte cum îi vine şi în cele din urmă ne aruncă cât colo complet storşi de energie – totul durează în jur de 20 de minute.

            O întreb dacă i s-a întâmplat vreodată să treacă printr-o situaţie periculoasă în care să fi scăpat prin fugă. Atunci Sofia îşi aminteşte că pe la vreo 7-8 ani, a plecat împreună cu o vecină mai mare, să viziteze nişte rude dintr-un alt oraş. Au ajuns în gară târziu şi se îndreptau spre casa rudelor aflată nu foarte departe, când un bărbat necunoscut a sărit din  întuneric, atacând-o pe fata împreună cu care era. Ea a crezut că acel om vrea să le omoare. A fugit îngrozită şi cumva a reuşit să ajungă la rudele ei şi să ceară ajutor. Reacţia ei de atunci a salvat-o pe tânăra fată de viol. Agresorul a fugit. Vecina s-a ales doar cu căteva vânătăi, Sofia cu genunchii juliţi şi ambele fete cu o mare sperietură şi cu amintirea unei întâmplări dramatice. În ce o priveşte pe Sofia, ea păstrează în amintire doar fragmente ale întâmplării: de pildă nu îşi poate aminti cum de a reuşit să ajungă la casa rudelor, presupune că a căzut din moment ce avea genunchii juliţi dar nu îşi aminteşte nimic în legătură cu asta. În acea seară, fuga ei în căuare de ajutor a fost un act mecanic, scopul fiind cel de a cere ajutor. Deoarece a crezut că bărbatul urmărea să le omoare pe amândouă, Sofia a trăit o frică intensă: “frica de moarte”.

            Acest eveniment este foarte probabil cauza iniţială a atacurilor de panică. Sofia s-a temut pentru viaţa ei, s-a disociat acţionand mecanic(atunci când a fugit după ajutor) iar amintirea incompletă a întâmplării este o dovadă a acestei disocieri.

            Rămânea să aflăm împreună care fusese situaţia favorizantă.

            Rezultatele automonitorizării au scos în evidenţă faptul că în prezent panica este declanşată cu precădere de gânduri legate de fiica ei.

Sofia este genul de mamă grijulie. Îşi duce şi îşi aduce fiica de la şcoală cu toate că ştie că poate veni şi singură cum fac alţi copii de aceeaşi vărstă. Nu prea o lasă să-i scape din ochi, fiind în permanenţă alertă în privinţa pericolelor care pot pândi la tot pasul.

            Elementele declanşatoare erau interne – gânduri legate de fiica ei şi apoi diverse senzaţii corporale interpretate de ea catastrofic. De exeplu, dacă ceva sau cineva o făcea să întârzie la cumpărături, îşi făcea griji că nu va ajunge să ia copila de la şcoală, că va întârzia. Apoi avea o senzaţie de greutate în piept şi deja se gândea că va muri sufocată. Sau, când fata se afla în vizită la o prietenă, elabora în minte diverse scenarii în legătură cu fel şi fel de accidente care i s-ar putea întâmpla acesteia, apoi, simţea un junghi în coaste şi se gândea că poate are cancer, etc

            Deşi stimulii păreau diferiţi, aveau totuşi elemente comune, era vorba de gânduri catastrofice legate de fiica ei.

            Revenind la momentul declanşării primului atac de panică, remarc că atunci fiica Sofiei avea în jur de un an. O întreb dacă a fost un copil sănătos. Foarte sănătos! Ceva boli mai grave, internări? Nici vorbă de aşa ceva! Mergea? – în patru labe – spune ea zâmbind.

Atunci când copii învaţă să meargă mai cad, a căzut vreodată mai rău, din pătuţ, sau pe trepte sau din cărucior? Nu, asta nu s-a întâmplat.

S-a întâmplat însă ceva care a speriat-o foarte tare. Fiica ei era un bebeluş cuminte şi liniştit aşa că ea o mai lăsa jucându-se şi îşi vedea de treburi prin casă. Niciodată nu lipsea mult. Oricum, într-o zi, după ce o lăsase singură jucându-se cu telecomnada, când s-a întors a constatat că una dintre baterii lipsea. S-a uitat după ea în jur, dar nu a găsit-o şi atunci a crezut că cea mică o înghiţise. Spaima ei a fost uriaşă. S-a gândit cum să o facă să vomite pentru că bateria conţine acid şi acidul arde. Spaima şi agitaţia au durat câteva minute bune. Totul s-a terminat în momentul în care a descoperit bateria lipsă, căzută între fotoliu şi canapea.

            La scurt timp dupa aceasta a facut primul atac de panica cu următoarele simptome: durere de stomac ca şi cum ar fi avut ceva acolo, senzaţia de arsură şi vomă.

            Având în vedere asemănarea simptomelor cu ceea ce îşi imaginase ea că ar fi putut să i se întâmple fiicei dacă ar fi înghiţit bateria, mi-am dat seama că descoperisem şi situaţia favorizantă pentru producerea primului atac de panică.

Acum tabloul era complet.

Cauza iniţială: pericolul neaşteptat care a făcut-o să se confrunte cu frica de moarte

Situaţia favorizantă: potenţial pericol neaşteptat care ar fi putut pune în pericol viaţa bebeluşului

Stimuli declanşatori interni : gânduri catastrofice legate de fiica ei.

            Dezvăluirea poveştii în sine nu duce în mod automat la vindecare. Este nevoie de timp pentru ca Sofia să înţeleagă modul de funcţionare al psihicului ei şi nu în ultimul rând pentru a procesa şi integra într-un mod adecvat frica existenţială de moarte.

PENTRU CE BAT CLOPOTELE? ATACUL DE PANICĂ – FRICA DE A PIERDE IUBIREA

clopotul atacului de panica

            Atacul de panică este o stare de frică intensă sau anxietate, apărută brusc, în absenţa unei ameninţări reale, care determină accelerarea ritmului cardiac, respiraţii rapide şi scurte, sentimentul de pierdere a controlului sau de moarte iminentă.

            Din punct de vedere psihosomatic, atacul de panică exprimă dezechilibrul şi vulnerabilitatea interioară, centrarea pe aşteptările celorlalţi mai mult decât pe propriile nevoi, lipsa reperelor şi pericolul pierderii controlului.

            În confruntarea cu atacul de panică este importantă conştientizarea fricilor care ne controlează viaţa. Cele şase frici fundamentale sunt: frica de moarte, frica de boli, frica de sărăcie, frica de a pierde iubirea unei fiinţe dargi, frica de bătrâneţe, frica de critică.

Fiecare atac de panică are o cauză, o situaţie favorizantă şi unul sau mai multe elemente declanşatoare care amintesc de cauza reală şi readuc în actualitate emoţiile şi senzaţiile fizice trăite cândva.

            În spatele fiecărui atac de panică este o poveste care îşi doreşte să fie spusă.

Atacul de panică este ca o bătaie de clopot, un clopot imens, care atrage atenţia asupra necesităţii dezvăluirii poveştii.

            Scopul psihoterapiei este de a ameliora simptomele şi nu în ultimă instanţă, de a scoate la iveală „povestea”. Atunci când se ajunge la dezvăluirea poveştii, depistarea cauzelor şi integrarea lor în conştiinţa persoanei afectate, vindecarea poate fi totală.

            Pornind pe firul poveştilor de viaţă, cu înţelegere şi compasiune şi cu atenţia mereu la pândă, psihoterapeutul poate depista evenimentele traumatice de la care a pornit totul.

            Istodor este un bărbat de vărstă medie cu aspect îngrijit. Lucrează într-un mediu plăcut şi stimulant şi duce o viaţă socială bogată. Locuieşte singur. Este în bune relaţii cu părinţii, în special cu mama care este prietena lui cea mai bună.

Iată ce relatează el:

            Am avut primul atac de panică acum mai bine de zece ani. Eram într-o excursie în circuit cu un grup de prieteni cu maşinile personale. Ne opream din loc în loc o zi-două, vizitam, plecam mai departe. Într-o zi am dus maşina la spălătorie.Ca deobicei, am rămas în maşină în timpul programului automat de spălare. Îmi plăcea să privesc apa care se scurgea pe geamuri şi periile rotative. Doar că de data asta, brusc, mi s-a făcut rău, simţeam că mă sufoc, că trebuie să ies! Am început să ţip şi am ţâşnit pur şi simplu afară din maşină. După ce m-am calmat, am pus totul pe seama oboselii din timpul călătoriei.

A doua zi, senzaţia de frică şi de sufocare a reapărut, în timp ce urcam nişte scări înguste şi apoi în timpul nopţii. De adata aceasta totul a părut mult mai intens decât prima oară, practic m-a propulsat din somn direct în mijlocul camerei. Mă sufocam, simţem nevoia să fug, să scap.

Am decis să mă întorc acasă.

            În urma investigaţiilor, diagnosticul a fost de anxietate cu atac de panică. De atunci încolo fac tratament. În prezent atacurile sunt mai rare, intensitatea lor a mai scăzut, poate pentru că m-am obişnuit cu ele. Îmi doresc o viaţă normală, fără medicamente şi fără atacuri.

            Vorbim despre viaţa de zi cu zi, satisfacţii şi insatisfacţii, despre relaţii trecute şi prezente, în încercarea de a creea un tablou cât mai exact.

Istodor declară:

            – Eu ştiu care este problema mea: mama. O iubesc şi nu m-aş putea descurca fără ea (Istodor a plecat de acasă la 18 ani şi de atunci se întreţine singur!) – dar, de multe ori, depăşeşte limita. Mă critică într-una, mă jigneşte, nu mă respectă iar când ripostez, mă ameninţă că va renunţa la mine pentru totdeauna! De pildă, vine la mine acasă în lipsa mea, uneori îşi invită şi prieteni, fumează cu toate că eu nu sunt fumătoar şi am rugat-o să nu mai facă asta sau intră încălţată deşi ştie cât îmi displace acest lucru. Dacă mă plâng, mă ameninţă că nu mai vine niciodată la mine!

Prietenii mei sunt şi prietenii ei şi mă bucură asta, însă nu îmi place atunci când eu mă despart de cineva iar ea continuă ani de zile să se vadă cu acea persoană şi îmi tot repetă ce fraier am fost, că m-am despărţit. De fapt ea mereu mă critică, întotdeuna a fost aşa.

            Reluând „filmul” amintirilor din ziua primului atac, aflu că în acea zi, Istodor a petrecut ore în şir la telefon, descriindu-i mamei un anumit obiect pe care avea sarcina să îl achiziţioneze pentru ea. La momentul respectiv nu exista posibilitatea de a trimite fotografii prin telefon. Acel obiect nu putea fi achiziţionat din altă parte. Mama nu precizase cum să fie obiectul, dar ameninţase „vezi să nu iei vreo prostie, cum faci tu deobicei, că îl arunc de nu se vede”. Pentru a face achiziţia potrivită, Istodor s-a străduit să îi descrie în detaliu mai multe sortimente, pierzând ore cu căutatul în pofida iritării crescute a prietenilor lui. Nimic nu părea să corespundă. Ar fi renunţat, dar mama avertiza „să nu vi cu mâna în gură, să nu cumva să nu îmi aduci ce te-am rugat!”. Cu cât timpul trecea, cu atât mai tare creştea tensiunea deoarece a doua zi plecau din acel loc. Timp de mai multe ore Istodor a trăit o stare de tensiune intensă şi frustrare, simţindu-se prins într-o situaţie fără ieşire!

După – amiaza târziu, a dus maşina la spălat şi a avut atacul.

            Când oare se mai găsise el într-o situaţie asemănătoare, care în plus să fi fost teribil de ameninţătoare, aşa încât să fi constituit un pericol real? – nu îşi aminteşte. O situaţie în care să fi simţit că se sufocă, o situaţie aparent fără ieşire şi pe care nu o putea controla.? – nimic de acest gen nu îi vine în minte. Ceva legat de o maşină, de apă? – nu, nimic.

            Apoi Istodor povesteşte un vis repetitiv în care îşi vede casa înconjurată de apă. O apă ameninţătoare care împresoară casa şi urcă pe ziduri.

Apa simbolizează viaţa, lichidul amniotic, mama! Visul vorbeşte despre o situaţie fără ieşire – legată de mamă. Şi având în vedere faptul că este un vis repetitiv, conflictul este actual!

Istodor are dreptate, problema lui este mama aşa cum intuieşte.

            Naşterea reprezintă un prim conflict între mamă şi făt, amândoi fiind angajaţi într-o luptă pentru viaţă dar în care îşi pricinuiesc durere reciproc. Copilul se dezvoltă în uterul mamei, un mediu cald, hrănitor, securizant care îl conţine. Cu începerea primelor contracţii se vede înghiontit şi nevoit să se îndrepte pentru a scăpa, spre canalul naşterii, însă acela este strâmt, se simte sufocat, înspăimântat, în pericol de moarte. În final este aruncat într-un mediu străin, resimţit ca ostil. Aerul îi patrunde violent în plămâni, lumina îi răneşte ochii, aude zgomote necunoscute şi stridente, este atins şi manevrat, se simte ameninţat şi protestează ţipând. Aceasta ni se întâmplă tuturor. Unele naşteri sunt însă mai dificile, durează mai mult, apar complicaţii şi se transformă în evenimente cu adevărat traumatice atât pentru mamă cât şi pentru noul născut.

            Îl întreb pe Istodor dacă ştie ceva despre împrejurările naşterii lui şi îmi confirmă faptul că a fost o naştere grea care a durat multe ore, şi în care a fost în pericol real de a se sufoca deoarece a avut trei circulare de cordon.

Am putea considera acest prim traumatism ca fiind cauza atacurilor de panică? Ridicol, ar spune mulţi dintre voi. Şi eu am fost născut cu greu dar nu fac atac de panică! Corect, însă în povestea lui Istodor există elemente facilitatoare care au readus la suprafaţă acel traumatism perinatal. Între el şi mama lui se duce o luptă surdă, amintind de situaţia traumatizantă şi fără ieşire din momentul naşterii.

Nu e deloc întâmplător faptul că primul atac de panică s-a produs în maşină în timp ce privea apa scurgându-se pe geamuri. Ce imagine simbolică a uterului şi a lichidului amniotic!

            Istodor este dependent de mama lui – când stătea în maşină în timpul programului de spălare,el retrăia sentimentul de siguranţă din pântecul matern.

În ziua primului atac, mama lui îl agresase, iar el nu se putuse apăra, nu putuse riposta, de frică să nu piardă dragostea ei. Situaţia fără ieşire – leitmotivul vieţii lui – a fost tensionată şi amplificată de factorul timp devenind dramatică – la fel ca în cazul unei naşteri când durata mare pune în pericol viaţa fătului şi a mamei.

Concluzie:

            Cauza prezumptivă a atacului de panică : naşterea traumatică.

            Împrejurări favorizante: situaţia fără ieşire – între a lua un cadou nepotrivit sau a nu lua nimic, indiferent ce ar fi făcut risca să îşi supere mama ceea ce pentru ea echivalează cu pierderea dragostei, lucru de neconceput.

            Factori declanşatori: interiorul unei maşini (ca simbol al uterului matern), apa care se scurge pe geamuri (ca simbol al lichidului amniotic), funcţionarea periilor (ieşirea imposibilă); semnificaţie: un mediu cândva prietenos devine brusc agresiv şi ameninţător.

            Conflictul inconştient: lupta între dependenţa de mamă şi dorinţa de eliberare.

            Atacul de panică vorbeşte despre nevoia lui Istodor de a rezolva acest conflict între necesitatea desprinderii de mamă şi stabilirii unor graniţe sănătoase şi frica de a nu pierde dragostea ei.

            Deşi Istodor era cumva conştient de “problemele” lui, evitase ani de-a rândul să caute o rezolvare sau măcar să se confrunte cu realitatea şi bineînţeles nu putea face nicio legătură între nemulţumirile legate de mamă şi atacurile de panică. Dezvăluirea “poveştii” din spatele atacului de panică, l-au pus faţă în faţă cu necesitatea căutării unor soluţii adecvate care să ducă spre rezolvarea conflictului, vindecarea relaţiei cu mama şi propria vindecare.

DE LA PERFORMAŢĂ LA EŞEC – MERSUL PE SÂRMĂ

             mersul pe sarma

     Venim pe lume cu o unicitate care ne conţine destinul. Modul în care valorificăm sau nu această unicitate, determină calitatea vieţii pe care o trăim.

     Cu toţii îi admirăm pe cei care ajung în vârf, fie el un vârf de munte sau un vârf de carieră. Cei care fac performanţă sunt „modele de urmat”. Părinţii le folosesc pentru a-şi motiva copiii şi este corect.

     Modul în care părinţii îşi îndrumă copiii, este de multe ori ca „mersul pe sârmă. Orice pas înainte făcut cu grijă şi atenţie, duce la performanţă, orice pas greşit te aruncă în hăul eşecului.

Imaginaţi-vă o sârmă întinsă în aer. La un capăt vă aflaţi dumneavoastră şi copilul dumneavoastră, la celălalt se află ţelul propus. Cum procedaţi? Îl obligaţi să păşească pe sârmă, deşi ştiţi că el nu vrea? Îl îndemnaţi să se grăbească, în timp ce tremură de frică? Îi spuneţi că ieri colegul lui a mers pe o sârmă mai lungă, la o înălţime mai mare? Strigaţi în gura mare, că dacă nu va reuşi, face de râs tot neamul? Aţi continua astfel, opac la ce se petrece cu el, cu riscul de a-l vedea prăbuşindu-se?

     Evident că NU. Niciun părinte normal nu ar face asta.

     Dumneavoastră doriţi să îi oferiţi tot ce vă stă în putinţă, tot ceea ce nu aţi avut sau v-a lipsit. Copilul dumneavoastră nu va şti niciodată cum este Copilul dumneavaostră nu va şti niciodată cum este să nu ai camera ta, pentru că el o are, nu va şti cum este să mergi kilometri întregi până la şcoală, pentru că este dus cu maşina, nu va şti cum este să te rogi de alţi copii să te lase să te plimbi cu bicicleta lor, pentru că i-aţi luat bicicletă cu mult înainte să poată merge cu ea. Acest copil ar trebui să fie foarte recunoscător pentru toate acestea! Pentru că are „totul la nas”, vă aşteptaţi să facă mai mult decât aţi făcut dumneavoastră, să ajungă mai sus, să atingă stelele la care dumneavoastră aţi visat.

    Nu aţi fost niciodată premiant – copilul dumneavoastră va fi olimpic. V-ar fi plăcut să cântaţi la pian – el va deveni pianist de excepţie. Aţi vrut să deveniţi avocat – aceasta va fi viitoarea lui profesie.

     Pentru că îi oferiţi tot ce nu aţi avut, aveţi aşteptări, doriţi să fiţi recompensat prin realizările lui. Îl conduceţi cu hotărâre pe drumul pe care i l-aţi ales, deoarece numai dumneavoastră ştiţi ce e mai bine pentru el. Îl încurajaţi, rugaţi, şantajaţi, ameninţaţi la nevoie ca să îl menţineţi pe drum. Dacă rezultatele nu sunt cele pe care le-aţi dorit, sunteţi nemulţumit, supărat, dezamăgit şi nu vă feriţi să îi faceţi reproşuri copilului nerecunoscător.

     Uneori lucrurile ajung foarte departe de ceea ce v-aţi propus iniţial şi copiii „premianţi” devin „repetenţii vieţii”. Nu mai luptă, nu mai au dorinţe, ţeluri, năzuinţe. Sunt obosiţi, complexaţi, cu o stimă de sine scăzută, ajung în anturaje nepotrivite, capătă dependenţe nesănătoase (droguri, alcool), se îmbolnăvesc, fac depresie, anorexie, bulimie sau alte boli psihice.

     Seamănă acest parcurs, cu mersul pe sârmă descris anterior? Eu cred că da.

     Ştiţi de ce se întâmplă acest lucru? Pentru că realitatea copilului este diferită, istoricul lui de viaţă este altul, nevoile sale sunt altele. El este un altul. Chiar dacă are ochii, gesturile, statura şi v-a moştenit firea blândă, vocea frumoasă, sau îndemânările, el este altcineva. Nu este vorba despre dumneavoastră şi este bine să fiţi sau să deveniţi conştient de acest lucru.

     În loc de a-i atrage atenţia că are ceea ce nu i-a lipsit niciodată şi nu a avut ocazia să îşi dorească, aţi face mai bine să aflaţi ce anume îi lipseşte, ce îşi doreşte, ce i se potriveşte.

    Copiii nu ajung la terapie pentru că nu au ultimul tip de tabletă, sau hainele lor nu sunt de la firma corespunzătoare. Copiii ajung în terapie deoarece le lipseşte tandreţea, afecţiunea, înţelegerea, prezenţa, atenţia părinţilor lor. Ajung în terapie, pentru că se simt ignoraţi, desconsideraţi, culpabilizaţi şi neputincioşi în faţa adulţilor care le ghidează şi le marchează viaţa fără să ţină cont de nevoile lor reale.

    Revenind la mersul pe sârmă, cum ar proceda un părinte iubitor? Mai întâi iniţiativa ar fi a copilului. El ar decide să facă asta, pentru că la celălalt capăt al acestui parcurs se află ceva ce îşi doreşte cu adevărat să obţină. Părintele s-ar arăta interesat, punându-i întrebări care să îl ajute să realizeze cât de mare îi este dorinţa, cât de serioasă motivaţia, care sunt resursele pe care se poate baza în acest demers. Îl va lăuda pentru decizia şi determinarea lui. Îl va însoţi şi îl va asista fiind gata să ajute când şi dacă i se va cere. Va fi un martor atent şi empatic al fiecărui pas înainte făcut de copil. Va întinde plasa care îl va securiza în cazul unei căderi: copilul va şti că indiferent de rezultat, va fi primit cu zâmbetul pe buze cu dragoste şi îmbraţişări şi va fi felicitat pentru că a încercat.

     Un părinte iubitor, i-ar explica copilului că nu există eşec ci doar încercări, experienţe din care putem învăţa cum să facem pentru a ajunge la performanţă.

     Dacă vă doriţi un copil performant ajutaţi-l să se cunoască în unicitatea lui, să se accepte şi să se iubească. Nu trasaţi drumul dinainte, nu îl siliţi să facă mai mult decât poate şi decât îşi doreşte. Lăudaţi-l pentru calităţile şi reuşitele lui. Nu îl comparaţi cu alţii şi mai mult decât orice, nu vă identificaţi cu el.

     Copilul dumnevoastră este diferit şi merită să aibă libertatea de a –şi alege propriul drum şi de a trăi propriile experienţe.

CONTROLUL ŞI URMĂRILE LUI

           controlulCu toţii ne iubim copiii şi le dorim să fie fericiţi. Am face orice pentru asta, chiar facem, numai că unii dintre noi nu mai ştiu să se oprească. Nu ştiu când, nu ştiu cum şi pe nesimţite, grija justificată se transformă în control exagerat.

            „ – Ce pot să mai fac?”– mă întreabă cu voce tremurată o mamă. Copilul ei – un tânăr de 24 de ani – este obez. Totul a început când mama a sesizat că fiul ei a luat în greutate. L-a dus la nutriţionist,  apoi i-a luat abonament la sală. Discuţiile despre siluetă, dietă, regim şi viaţă sănătoasă, au devenit subiectul zilei, mama verificând obsesiv ce mănâncă şi la ce ore. A încercat chiar, să-l atragă în acestă cruciadă şi pe cel mai bun prieten al fiului. În acest timp, cele câteva kilograme s-au transformat în câteva zeci. Atunci mama s-a gândit să ceară ajutorul unui psiholog, căutând cu disperare să afle ce ar mai putea face pentru el.

Răspunsul corect? NIMIC Sau mai bine zis, să se oprească din a face ceva pentru şi în locul lui, să renunţe la control.

            Nu-i dau voie să …, ce ştie el?…, nu se pricepe…, nu poate să facă asta…, nu a făcut niciodată…, nu a fost niciodată…, e mai fraieră…, e prea bun…, vor râde de ea…, e prea naiv.

            Vă sunt cunoscute aceste afirmaţii ? Toate sunt bine intenţionate, menite să îl ferească pe copil de greutăţi, greşeli, deziluzii, suferinţă – cel puţin dumnevoastră aşa credeţi. Ce comunicaţi de fapt este: tu nu eşti suficient de inteligent, descurcăreţ, abil, priceput – nu eşti suficient de bun. Aceste mesaje se tranformă în convingeri pe viaţă, din cauza cărora va ajunge să simtă că indiferent ce ar face-spune-încerca, niciodată nu va reuşi să corespundă aşteptărilor.

            Iată câteva exemple: o pereche de părinţi iubitori, îşi făceau griji pentru fetiţa lor aflată la prima idilă  „ – Fraiera, o să sufere când o va părăsi!”-  spuneau ei, asumând faptul că ea va fi cea părăsită. Mesajul pe care fata l-a receptat şi l-a transformat într-o credinţă personală a fost: „ voi fi părăsită, deoarece nu merit să fiu iubită”. Pornind de la o asemenea credinţă, care sunt şansele de a avea o viaţă personală reuşită şi împlinită?

            Alţi părinţi îşi învaţă copila să evite prieteniile cu băieţii pâna după optsprezece ani deoarece „băieţii vor un singur lucru de la fete: sex”. Mesaj receptat: băieţii trebuie evitaţi, sexul este ceva rău de care nu poţi scăpa. O astfel de convingere poate duce la probleme de relaţionare cu sexul opus şi la o viaţă sexuală nesatisfăcătoare.

            De multe ori părinţii uită să facă update comportându-se ca şi cum timpul stă pe loc şi copiii nu cresc niciodată. Exemple?

Mama sau tatăl continuă să doarmă împreună cu fiul- fiica lor adolescentă, uneori chiar în acelaşi pat.

O mamă se comportă cu fiica ei adultă ca şi cum ar fi mică şi neajutorată: decide ce să îmbrace, ce lungime de păr să aibă, ba chiar o piaptănă, ca pe păpuşi. Deşi îşi câştigă singură pâinea, fata nu a câştigat dreptul de a se pieptăna şi a se îmbrăca aşa cum doreşte.

Un tată autoritar nu îşi lasă copiii adolescenţi să participe la nicio întâlnire cu colegii sau prietenii de aceeaşi vârstă – pentru a nu deprinde proaste obiceiuri – spune el. Orice ieşire din casă este atent monitorizată şi cronometrată.

            Controlul exagerat are efecte directe asupra sănătăţii provocând somatizări: enurezis, ticuri, constipaţie, sau chiar boli psihosomatice: astm, diabet, colon iritabil. Aceste exagerări au ca şi rezultat o stimă de sine scăzută. Copiii supra controlaţi, hiper protejaţi, se transformă în adulţi nesiguri şi complexaţi. Ei au credinţe de genul: nu merit să exist, merit să fiu pedepsit, respins, nimeni nu mă poate iubi, nu sunt bun de nimic, etc.

O să vă dau exemple:

            O persoană în vârstă de 30 de ani, suferă de constipaţie cronică – este o boală psihosomatică – această suferinţă are cauze psihice. Deşi are multe realizări în plan personal, depinde emoţional de un părinte critic şi autoritar. Ani de zile a trebuit să facă faţă controlului rigid aplicat de acesta. În cele din urmă a interiorizat controlul, ca mod de viaţă. Constipaţia este rezultatul, autocontrolului exagerat bazat pe abţineri. Sunt zile în care se abţine de la a tuşi, strănuta, sughiţa, căsca, chiar dacă simte nevoia. Îşi interzice să râdă şi să se bucure. Crede că nu merită să fie fericită, crede că trebuie să fie pedepsită, uneori crede chiar că nu are dreptul să existe. Este un mod de viaţă care îi provoacă suferinţă, dar la care nu îndrăzneşte să renunţe pentru că: „dacă fac asta, mama nu o să mă mai iubească!”.

            O altă doamnă, foarte legată de părinţi, acceptă să fie tratată de aceştia cu o lipsă totală de respect şi consideraţie. Deşi este o persoană activă şi implicată, ea este convinsă că nu s-ar putea descurca fără sfatul părinţilor pensionari. I se spune în mod repetat şi ea crede cu tărie: „ştii că nu eşti în stare! „– această persoană este anxioasă.

            Pentru o altă femeie „vedeta” din viaţa ei este mama cu care se compară într-una fără succes: mama e întotdeuna „mai”: frumoasă, deşteaptă, elegantă. Femeia este adultă, activă şi îmi spune că locuieşte singură – teoretic, pentru că practic, mama, vine la ea oricând doreşte, impunând propriile reguli şi ignorându-le cu desăvârşire pe ale fiicei. Mama se implică activ în toate relaţiile ei, este geloasă pe prietenele ei şi este   este „prietenă” bună cu partenerii ei, chiar şi cu foştii. Femeia trăieşte un conflict de separare: ar vrea să scape de această apropiere mult prea mare, iar pe de altă parte se simte vinovată că vrea asta când mama ei „a făcut şi face atâtea pentru ea” – replica aceasta o aude foarte des şi o ia ca atare.  Această femeie suferă de atac de panică.

            Un tânăr adult şi-a construit prin muncă şi abnegaţie o carieră de succes, câştigă bine, îi place ce face, dar nu a avut până acum nicio relaţie cu o fată. Acesta este pentru el un handicap, motivul pentru care deşi îşi doreşte o relaţie nu o poate avea. Cum poate el să îi spună unei femei că nu a sărutat, că nu a ţinut de mână nicio fată până acum? A fost crescut cu foarte mare grijă şi atenţie. Când era mititel nu era lăsat să se joace cu alţi copiii nici măcar cu cei mai mici decât el, sub diverse motive: ba că vorbesc urât, ba că sunt prea agresivi. La adolescenţă lucrurile au stat chiar mai rău, ori de câte ori ieşea cu prietenii părinţii erau în alertă, o întârziere cât de mică devenea o tragedie, un pahar de bere provoca o isterie. Chiar şi acum, părinţii trebuie să ştie în permanenţă unde este şi ce face, ca să nu fie îngrijoraţi. Chiar şi acum, la cel mai mic strănut, ei se agită şi insistă ca el să consulte negreşit un medic.

            Cum vi se par toate acestea, dragii mei? Drumul spre iad este pavat cu bune intenţii, nu este aşa?

            Stiu, vreţi binele copiilor, numai că nu sunteţi pregătiţi să acceptaţi atunci când aceştia cresc. Dacă ei cresc, devin independenţi şi dumneavoastră ce vă rămâne de făcut? Aţi putea să vă simţiţi părăsiţi, singuri , frustraţi şi neîndrepţiţi pentru că : „m-am străduit să îl cresc şi când să mă bucur de el,  uite că pleacă…”  Înţeleg toate acestea dar…gândiţi-vă un pic: când l-aţi învaţat să meargă, mai întăi îl ţineaţi de ambele mânuţe, apoi de una singură, în cele din urmă i-aţi dat drumul să facă primii paşi şi în scurt timp a devenit sigur pe picioarele lui. Aţi fost mândru, chiar fericit când acest lucru s-a întâmplat. Nu v-aţi gândit să îl ţineţi de mână toată viaţa, nu? V-aţi bucurat de fiecare nouă achiziţie a copilului vostru: statul pe oliţă, mâncatul singur, vorbitul, scrisul, cititul, pentru că el îşi câştiga încet încet independenţa. Atunci, de ce să nu continuaţi acest proces şi când este vorba despre decizii şi experienţe pe cont propriu?

            Există şi un alt mod de a privi lucrurile. În orice relaţie am fi, treaba noastră este în propia jumătate, în propria curte, nu în cea a vecinului. Orice imixtiune în spaţiul vital al celuilalt, fie el, coleg, prieten, iubit, soţ, vecin, copil este o agresiune şi orice agresiune are consecinţele ei.

            Copiii nu ne aparţin, noi doar îi ajutăm să crească. Şi dacă procedăm corect, atunci ei ajung adulţi funcţionali, total independenţi, indivizi puternici, perfect adaptaţi şi plini de succes. Iar nouă ne rămâne satisfacţia de a-i şti fericiţi şi mulţumiţi, pentru că asta ne-am dorit de la bun început. Nu e aşa?

DESPRE STIMA DE SINE ŞI COMPLEXE

 „Dintre toate judecăţile pe care le facem în viaţă,

niciuna nu este aşa de importantă ca judecata despre

noi înşine”

 (N. Branden)

complexele      Ce este stima de sine şi ce sunt complexele?

    Stima de sine – ceea ce noi credem conştient şi subconştient despre noi  – se formează încă din primii ani de viaţă. Odată cu conştientizarea propriului corp şi a numelui propriu, apare şi tendinţa de afirmare a propriei identităţi, ca formă incipientă a stimei de sine. Imaginea de sine se cristalizează în cadrul unei matrice sociale, care furnizează cadrul, criteriile şi standardele de comparaţie, precum şi eventualele modele. Ne dorim să creştem şi să devenim asemenea modelelor pe care ni le alegem.

      Copilul se percepe şi îşi formează primele convingeri despre sine, prin reacţiile celorlalte persoane faţă de el. Primele persoane la care se raportează şi primele modele alese, sunt părinţii.

      Părintele poate influenţa stima de sine a copilului în foarte multe moduri: prin propriul comportament, prin modul în care îşi formulează aşteptările potrivit caracteristicilor şi nivelului de dezvoltare ale copilului şi prin modul în care reacţionează la reuşitele şi eşecurile lui: încurajându-l sau nu, ajutându-l sau nu, respectându-l sau nu.

       De-a lungul vieţii ne schimbăm reperele, modelele şi expectanţele faţă de noi înşine, iar stima noastră de sine poate suferi fluctuaţii, însă tendinţa generală este spre compensare şi echilibru. Noi trebuie să împăcăm imaginea ideală pe care o avem despre noi înşine : ceea ce ne dorim să fim, cu imaginea reală: ceea ce suntem cu adevărat. Atunci când eşuăm în acest demers, echilibrul se strică şi spunem că suntem sau ne simţim complexaţi.

       Complexul de inferioritate este resimţit ca o exacerbare a nesiguranţei, neîncrederii, fricii de eşec şi duce la retragere, victimizare incapacitatea de a primi o apreciere, timiditate, mergând până la patologizare şi depresie.

      Complexul de superioritate duce şi el la retragere şi pesimism, dublate de conduite maladaptative de tipul: criticismului exagerat sau a  pretenţiilor exagerate faţă de sine şi ceilalţi, vanitate, aroganţă, snobism, comportament tiranic.

  1. Cum se structureză o stimă de sine scăzută şi cum apar complexele de inferioritate-superioritate?

     Atitudinile parentale creatoare de complexe sunt la fel de diverse ca şi natura complexelor pe care le generează.

     Criticile: Un copil care este în permanenţă comparat cu alţii , în detrimentul lui, îşi poate forma o stimă de sine scăzută el va avea tendinţa de a se deprecia singur, de a se critica în permanenţă şi a-şi găsi defecte. El poate deveni timid, retras, chiar depresiv. Sau poate îşi va justifica în permanenţă eşecurile prin această presupusă lipsă sau va renunţa la scopuri de frica unui potenţial eşec.

     Laudele: Un copil lăudat excesiv sau tratat în familie ca şi cum ar fi „buricul Pământului”, îşi poate forma o părere mult prea bună despre el însuşi. El poate să îşi atribuie eşecurile unei cauze exteriorare, să le pună mereu pe seama altora. Apărându-şi cu îndârjire şi agresivitate o presupusă superioritate, el se va izola de mediul considerat inferior sau neofertant. Sau poate alege să se laude singur, ignorând realitatea şi trăind sub masca unei false identităţi.

    Etichetările: Poreclele, apelativele batjocoritoare, invectivele, pot duce la formarea deficitară a stimei de sine. Acelaşi efect îl pot avea jignirile repetate. Replici de genul: „eşti un: puturos, bleg, tont, prost” sau mai dure de genul : porc, măgar, bou, au efectul unui stigmat atunci când sunt spuse pe ton aspru şi în mod repetat.

     Credinţele greşite: despre sine, despre ceilalţi, despre viaţă, pe care copilul le preia de la genitorii săi. Un bun exemplu în acest caz este cel al unui copil normal şi perfect dezvoltat care a făcut meningită. Această boală era considerată cândva invalidantă deoarece avea deseori drept consecinţă retardul psihic sau demenţa. Copilul în cauză a scăpat cu bine, însă ulterior, orice năzbâtie sau comportament neadecvat era pus de către adulţi pe seama bolii, atrăgându-i apelativul de „handicapat”. Un defect de vorbire ce putea fi cu uşurinţă corectat, a fost neglijat devenind un alt motiv de batjocură. Ca mecanism de apărare el a ales, să facă haz de necaz, se strâmba într-una, deoarece credea că oricum este strâmb şi făcea pe măscăriciul, deoarece era convins că oricum oamenii râd de el. Pentru că nimeni nu aştepta nimic bun din partea lui, eşecurile şcolare erau ceva de la sine înţeles. Crescând, a devenit un adult cu o stimă de sine scăzută fondată pe o părere foarte proastă şi neconcordantă cu realitatea, atât despre aspectul său fizic, cât şi despre capacităţile sale intelectuale. Atitudinea aparent pozitivă l-a făcut să fie popular însă el nu se putea bucura, deoarece credea că ceilalţi au interese şi intenţii ascunse. Trăia astfel convins fiind că într-un fel i-a păcălit pe toţi să îl accepte, în timp ce se limita păcălindu-se singur.

      Există anumite atitudini parentale aparent pozitive care de fapt subminează stima de sine a copilului.

     Grija excesivă – dintr-un exces de zel, de frică sau din prea multă dragoste prost înţeleasă, părintele încalcă „spaţiul vital” al copilului privându-l de posibilitatea de a încerca, şi de a învăţa, din propriile experienţe.

Lasă-mă să te ajut dă mesajul – nu te poţi descurca . Lasă-mă pe mine, înseamnă – tu nu faci destul de bine, repede, cutare lucru. Mai bine fac eu , înseamnă – tu nu eşti în stare. Copilul îşi formează convingerea că nu poate, nu ştie, nu este suficient de bun sau nu are calităţile necesare pentru a se descurca de unul singur în diferite situaţii.

Copiii sunt curioşi, ei tind să experimenteze, să încerce. Astfel învaţă lucruri noi. Eşecurile repetate sunt pentru ei tot atâtea prilejuri de a mai învăţa ceva. Intervenţiile de genul celor de mai sus, pun accentul pe eşec ca pe ceva nepotrivit, indezirabil şi îl transformă dintr-o experienţă plină de sens într-una negativă. Cu timpul copilul renunţă la încercări şi sfârşeşte prin a se declara neputincios. La ce bun, dacă mama-tata face mai bine şi mai repede? Nici nu mai încerc, nu are rost.

       Fixarea unor obiective ambiţioase – mai toţi părinţii îşi doresc să fie depăşiţi, în realizări de către copiii lor. Încurajându-i în acest sens, unii pierd din vedere adevăratele posibilităţi ale copilului stabilind pentru ei standarde nepotrivite.  Alţii, ajung să confunde propria personalitate cu cea a copilului şi urmăresc neabătut să obţină satisfacţia propriilor dorinţe neîmplinite prin intermediul copiilor lor. Atunci când copilul încearcă dar nu reuşeşte să satisfacă aceste vise de mărire ale părintelui, el rămâne cu un puternic sentiment de eşec şi inadecvare care se poate uşor transforma într-un complex. Sunt un prost! Nimic nu îmi iese! Dezamăgesc pe toată lumea!

        Părinţii de acelaţi sex au un rol determinant în a-l ajuta pe adolescent aflat în căutarea propriuli stil: comportamental, vestimentar şi a formării imaginii corporale. Ei pot determina o adaptare pozitivă, încurajând adolescentul să îşi găsească stilul propriu adecvat, sau negativă, atunci când adolescentul este lăsat să facă acest lucru haotic, eventual adoptând false şi inadecvate modele.

Complexele de inferioritate în legătură cu imaginea corporală pot duce la obsesii, atunci când persoana se fixează pe un defect fizic, real sau imaginar, refuzând să vadă imaginea ca sa întreg şi alte calităţi fizice în afara acelui defect. Sau sentimentul urâţeniei închipuite, când persoana este încredinţată că are un aspect fizic neplăcut sau că o anumită parte a corpului este urâtă şi trebuie modificată – dismorfofobie – caz în care, cei care îşi permit apeleză la operaţii estetice repetate.

      O fetiţă se va compara cu mama ei în ce priveşte atributele fizice, imaginea corporală, astfel, ea poate constata că este mai scundă, nu are părul ondulat ca al mamei şi nici picioarele aşa de lungi. Dacă părintele nu îşi ajută copilul să se împace cu aceste diferenţe scoţând în evidenţă calităţi alternative ale copilului pe care părintele nu le deţine, sesizarea diferenţei şi imposibilitatea compensării ei poate duce la complexare. Sunt şi mame care intră în mod inconştient în competiţie cu tinerele lor fiice, adoptând acelaşi stil vestimentar sau chiar haine identice, genul de mămici care vor să pară surorile gemene ale fetelor lor, situaţie în care fiica adolescentă se poate simţi jenată şi se poate retrage din competiţie şi din spaţiul public, devenind retrasă şi timidă.

       Un băiat poate intra în competiţie cu tatăl lui, care este primul model masculin. Îşi poate dori să fie mai înalt, mai puternic, mai deştept, să câştige mai bine să fie mai eficient, etc Părintele care sesizând acestă tendinţă a fiului, îl ironizează îl ia în râs şi îi demomnstreză cât de nevolnic şi mucos este şi cât de nepotrivită cu propriile puteri este „întrecerea” la care s-a angajat, îşi poate complexa fiul care va asocia ideea de întrecere cu eşecul garantat şi poate râmâne cu convingerea că nu va câştiga niciodată. Dacă la acest tratament se adugă şi pedepse corporale, ca şi demonstraţii de forţă, complexul se adânceşte.

     Atunci când copilul asistă la scene domestice în care tatăl îi agresează mama, el va asocia masculinitatea cu agresivitatea şi frica. Această asociere poate duce la un complex legat de masculinitate care îl va determina să refuze rolul şi modelul masculin şi să se orienteze spre cel feminin.

         Stilurile parentale pot şi ele influenţa formarea stimei de sine a copilului.

         Stilul parental critic-autoritar.

Cunosc o persoană crescută de o mamă critică şi agresivă care îi aplica numeroase şi dese pedepse corporale convinsă fiind că acesta este cel mai adecvat mod de educaţie. Această persoană a crescut fără să simtă dragostea mamei ei fapt care a dus-o la convingerea că nu merită să fie iubită şi la eşecuri repetate în relaţii.

        Stilul grijuliu-anxios

      O tânără fată se confrunta cu o instabilitate emoţională pronunţată, în urma despărţirii de partener. Ea trăia emoţii intense de bucurie sau tristeţe, manifestate zgomotos şi nejustificate de evenimente prezente şi stări de anxietate ce culminau cu atacuri de panică. În terapie a reieşit convingerea că nu poate trăi de una singură. Ea îşi petrecuse întreaga copilărie şi adolescenţă trăind aproape în simbioză cu mama ei. Grija exagerată şi imixtiunea părintelui în intimitatea ei au dus la o insuficientă individuare, la un complex al singurătăţii.

       Dacă părinţii se laudă adesea cu isprăvile copiilor lor şi aceştia din urmă îşi doresc părinţi cu care să se poată lăuda. Uneori copiii se simt ruşinaţi datorită stării sociale, comportamentului sau altor aspecte legate de părinţii lor. Ruşinea, combinată cu vina resimţită faţă de părinţii în cauză, poate degenera întrun complex de inferioritate al originii. Cunosc un bărbat care din acest motiv punea capăt tuturor relaţiilor din viaţa lui atunci când ele deveneau destul de apropiate ca partenera să dorească să îi cunoască părinţii. El nu credea că va putea fi acceptat de doamnele din cercurile în care pătrunsese, datorită originii lor modeste şi a faptului că ambii părinţi erau handicapaţi fizic.

        Influenţa pe care o exercită fraţii şi surorile unul asupra celuilalt, este un element semnificativ în formarea complexelor.

       Între fraţi există gelozii, care dacă nu sunt temperate de adulţii din jur pot degenera uşor în farse şi glume răutăcioase. Când cel vizat nu se poate apăra de la egal la egal, iar aceste tendinţe se transforma în obişnuinţe, unul dintre copiii devine bătaia de joc, sau calul de bătaie al celorlalţi. El creşte cu convingerea că nu se poate apăra şi au dreptate să râdă de el. Ulterior, în societate va adopta atitudini şi comportamente care vor atrage din partea celorlalţi atitudini similare. Se va aştepta să fie luat în râs, batjocorit, jignit şi va crede că merită toate acestea.

       Am cunoscut o doamnă, cu o stimă de sine scăzută, ca rezultat al faptului că în copilărie, ceilalţi fraţi se coalizau deseori împotriva ei. Atitudinea părinţilor, care valorizau băieţii pentru puterea lor şi aportul ca forţă de muncă în gospodărie, a adâncit acest complex, imposibil de compensat. Ea a crescut cu convingerea că este mai puţin decât un băiat şi orice ar face nu va fi niciodată pe placul părinţilor. Ca adult, a extrapolat acestă convingere la relaţiile pe care le are, ceea ce a dus la conturarea unei dispoziţii depresive.

       În familiile cu doi sau mai mulţi copii, există tendinţa de a-i compara între ei. De regulă sunt comparaţi fraţii mai mici cu cei mari. Părinţii fac acest lucru din dorinţa de a-i ambiţiona pe copii să fie ca fraţii lor mai mari, dar dacă aceste pilde devin leitmotive de viaţă, tot ce înţeleg copii este că ei dezamăgesc, că nu sunt cum ar trebui să fie.Ajung adulţi încredinţaţi că sunt „nişte puturoşi” , sau „nişte purcei murdari” sau „ nişte neîndemânateci” şi se comportă ca atare.

      Dar şi fraţii mai mici îi pot complexa pe cei mari, atunci când dragostea părinţilor pare să se reverse mai mult asupra acestora. Fraţii mai mari pot pune acest lucru pe seama lipsei lor de calităţi, ajungând la concluzia că nu merită să fie iubiţi.

  1. Ce e de făcut?

       Complexele de inferioritate odata formate interferează în mod negativ cu viaţa noastră de adulţi.

      Cauzele iniţiale pot fi atribuite următoarelor categorii: stimă de sine scăzută – situaţie în care este de folos o reevaluare obiectivă şi împăcarea cu trecutul; compararea cu ceilalţi – care duce la excesul de competitivitate, sau stabilirea unor obiective neadecvate posibilităţilor persoanei –  care duce la eşec.

       De cele mai multe ori, complexul nu este conştientizat, persoana compensează inconştient prin abordarea unei „măşti” – a tăcerii – in cazul celor cu complex de inferioritate sau a superiorităţii în cazul celor cu complex de superioritate.

       Din păcate, complexele de inferioritate nu se destructurează de la sine şi nu dispar doar pentru că ne dorim asta. Pentru a le combate este necesar să înţelegem ce anume a declanşat complexul şi în ce măsură aceste cauze mai sunt sau nu actuale.

     Al doilea pas este înlăturarea conştientă a judecăţilor şi comportamentelor pe care le-a generat. Persoana trebuie să înveţe să distingă între propriile judecăţi de valoare, bazate pe testarea realităţii şi cele greşite, preluate de la părinţi, rude, sau alte persoane care reprezentau autoritatea în copilăria lor.

În ce priveşte comportamentele neadaptative şi care fac rău persoanei, acestea vor fi înlocuite cu învăţarea unor noi comportamente benefice şi transformarea lor în obişnuinţe prin repetare.

       Atunci când ne dorim să destructurăm un complex, ajutorul psihologului este indicat, deoarece netezeşte drumul spre scopul propus şi îl face mai uşor de atins.

CUM SA CRESTI O FATA

Ce sfat aţi da părinţilor care au de crescut fete? Una, două, mai multe fete.

     Atunci când află că vor avea un copil, fie el programat sau nu, este bine ca viitorii părinţi să ţină cont de necesitatea acceptării depline a bebeluşului. Fătul simte din plin neacceptarea părinţilor săi şi acest lucru poate avea un impact nedorit asupra dezvoltării ulterioare. Faptul că în prezent, sexul viitorului copil, poate fi determinat încă din viaţa intrauterină, dă timp genitorilor să se acomodeze cu ideea că vor avea o fetiţă, în loc de mult doritul băieţel sau invers. Copiii nedoriţi, indiferent de gen, îşi pot forma convingerea că nu sunt suficient de buni pentru a fi iubiţi sau acceptaţi de către cei din jur, au o stimă de sine scăzută şi dificultăţi de relaţionare în cuplu şi nu numai.

        În ultimul timp, accentul pus pe gen s-a diminuat. Cu toate acestea, ideea că fata ar fi un „produs de mâna a doua”, dezirabilă doar dacă în familie există deja un fiu, persistă încă, mai mult sau mai puţin conştient. Atunci când se simte neacceptată pentru că mămica sau tăticul îşi doreau un băiat, fetiţa poate ajunge să îşi inhibe propria feminitate, dorind, mai mult sau mai puţin conştient, să se substituie bărbaţilor, pentru a avea astfel acces la „masa bogaţilor”. Neacceptarea propriului gen, poate duce la: tulburări funcţionale (cum sunt tulburările ciclului menstrual), tulburări ale dispoziţiei (sindomul premenstrual sau depresia postpartum) mergând până la un adevărat complex de masculinitate. De aceea este important ca fetiţele să se simtă acceptate de către părinţii lor, fie că sunt primul, al doilea sau ultimul născut într-o familie.

       Ordinea în care venim pe lume este şi ea importantă. Într-o familie cu mai mulţi copiii, toţi fete, sora cea mai mare, deşi trăieşte angoasa de a nu mai fi copil unic, este „recompensată” prin faptul că este prima, ceea ce îi dă importanţă, atât în ochii părinţilor cât şi ai surorilor mai mici care o vor privi cu invidie, imitând-o şi dorind să o urmeze. Ea îşi va da silinţa să corespundă rolului, câştigându-şi destul de repede autonomia. Va învăţa să se descurce, să rezolve probleme, îşi va forma aptitudini de leader şi de bun organizator.

      Există însă şi un risc, acela de a-i fi atribuit de către părinţi, rolul de gardian sau îngrijitor al celor mici, înainte ca ea să aibă abilităţile necesare. Fetiţa nu se împotriveşte, ea tinde să îşi imite mama. Frăţiorii iau locul păpuşilor, dar acceptarea ei, nu o transformă într-un adult responsabil. Micuţa nu poate purta cu adevărat de grijă fraţilor mai mici. A i se impune sau şi mai rău a o învinui sau pedepsi când nu se achită mulţumitor de sarcină, este un abuz. Bineînţeles că putem şi este de dorit să ne învăţăm copiii să se ajute reciproc, dar numai atunci când gradul lor de maturizare le permite să facă acest lucru.

      Mezina polarizează atenţia întregii familii, fapt ce o poate predispune la egocentrism, sau narcisism. Este bine ca părinţii să nu uite că şi surorile mai mari au nevoie de atenţie şi de dovezi reînnoite de dragoste şi apreciere din partea lor. Mezina are nevoie să înveţe că în familie toţi sunt importanţi.

      Riscul de a fi cea mică, vine atunci când din raţiuni economice, poartă lucrurile rămase de la surorile mai mari, se joacă cu jucăriile la care ele au renunţat şi în general preia spre folosinţă obiecte ce au aparţinut cândva altora. Această situaţie o poate face să se simtă neimportantă, o împiedică să vină în contact cu propriile nevoi, să îşi formeze opinii şi gusturi personale. Părinţii pot încerca, în măsura posibilităţilor, să îi ofere şi acestui copil, din când în când, ceva nou, numai al lui. Poate fi un creion, un fular sau o panglicuţă nouă. Important este ca obiectul să fie pe gustul copilului, care trebuie consultat în prealabil pentru a afla, care îi sunt preferinţele.

      Fetiţa mijlocie are un rol greu. Ea se naşte având deja o soră mai mare pe care o invidiază pentru autonomia şi libertatea ei. Compensează o vreme cu plăcerea de a fi cea mică, captatoarea de atenţie, însă în momentul naşterii mezinei, pierde şi acest rol. Între sora cea mare, văzută ca un fel de semizeu, asemănătoare părinţilor atotputernici şi bebeluşul uzurpator al poziţiei privilegiate din braţele mamei, mijlocia are de ales. Ea poate deveni, mediatorul, elementul de echilibru optând pentru o fire plăcută, blândă, împăciuitoare, deschisă, zâmbitoare şi făcând astfel să fie aleasă şi preferată pentru firea ei; sau poate alege să se estompeze în umbra celor două surori având convingerea că este o persoană lipsită de valoare şi neimportantă. Bineînţeles că a doua alegere nu este de dorit, caz în care părinţii pot interveni, scoţând în evidenţă calităţile speciale ale fetiţei mijocii, ajutând-o prin remarci şi laude, să îşi dea seama de propria unicitate şi valoare.

Deşi alegerile sunt inconştiente, ele pot fi identificate datorită comportamentelor specifice cărora le dau naştere, fiind un bun prilej pentru părinţi de a interveni şi a corecta atunci când este cazul.

      În familiile cu mai mulţi copii este foarte posibil să apară gelozia, mai ales între copiii de acelaşi gen. Părinţii pot contracara, valorizând comportamentele dezirabile şi ignorând sau sancţionându-le pe cele nedorite. Copiii vor fi învăţaţi să se iubească şi să se accepte între ei, să desfăşoare activităţi împreună, să împartă lucruri unul cu celălalt, cultivându-şi în acelaşi timp propria identitate şi valoare.

Ce e diferit în creşterea unei fete faţă de creşterea unui fiu (băiat)? Ce ar trebui să ia în considerare părinţii?

      S-a „bătut multă monedă” pe diferenţele dintre sexe. Bătălia sexelor, este însă mai mult un produs cultural decât unul natural, deoarece studiile făcute, arată că diferenţele dintre bebeluşii fetiţe şi băieţei, nu sunt atât de semnificative pe cât tindem să credem.

     Uşoarele diferenţe existente la naştere, determină moduri diferite în care părinţii interacţioneză cu copiii lor. Aceştia sunt trataţi diferit şi datorită prejudecăţilor culturale, legate de ce înseamnă să fii bărbat sau femeie. Vorbim aici despre stereotipuri care se manifestă cu privire la interpretarea grimaselor, gesturilor şi expresiilor bebeluşilor, la alegerea jucăriilor, a îmbrăcăminţii şi a activităţilor în funcţie de gen. Astfel, este valorizată puterea băieţilor şi înfăţişarea fetelor mai curând decât invers; interacţiunea cu băieţeii se face într-un mod mai expansiv, mai fizic, cea cu fetele este mai verbală şi mai nuanţată. În timp, aceste moduri diferite de raportare, dau naştere diferenţelor sociale şi emoţionale dintre băieţi şi fete.

      Vestea bună este că stilurile de parenting se schimbă cu rapiditate şi expectanţele de gen fac parte din acestă schimbare. Un stil de parenting adecvat presupune compensarea prin educaţie a diferenţelor de gen astfel: în timp ce băieţii necesită mai multă atenţie, deoarece sunt mai vulnerabili, mai agitaţi, mai greu de liniştit şi mai puţin sociabili decât fetele, fetiţele trebuiesc stimulate în ceea ce priveşte dezvoltarea motorie.

      Graţioase şi aparent fragile, fetiţele sunt deseori văzute ca nişte mici bibelouri şi de aceea, sunt „puse cu grijă pe raft” şi uneori uitate pe acolo, având în vedere faptul că sunt liniştite şi protestează mai rar şi mai puţin decât baieţii. Stereotipurile culturale de gen îşi fac simţită influenţa, determinând părinţii să fie mai atenţi cu fetiţele cărora le limitează libertatea de mişcare, fapt ce determină în timp, ca acestea să rămână în urma băieţilor la forma fizică şi orientarea în spaţiu.

      În loc de observaţii de genul „ o fetiţă nu ţopăie aşa” sau „ fetiţele nu se urcă în copaci” este de preferat ca părinţii să încurajeze explorarea şi exerciţiile fizice. Anumite mişcări cum sunt: învârtitul, legănatul, săritul, rotitul stimulează dezvoltarea urechii interne răspunzătoare cu detectarea mişcării şi poziţiei corpului nostru. Jocurile cu mingea sau cele care presupun trasul la ţintă, stimulează orientarea în spaţiu, coordonarea mână-ochi.

      În ce priveşte jucăriile, fetiţa poate fi atrasă de maşinuţe, cuburi, mingii şi trenuleţe la fel de mult ca şi un băieţel, oferiţi-i jucării cât mai diferite fără să limitaţi alegerile la cele considerate „potrivite” pentru o fetiţă. Iată câteva idei în acest sens: jocul de puzzle este un bun exerciţiu de rotaţie mentală şi spaţială , jocurile de construcţii tip Lego, oferă un exerciţiu excelent pentru dezvoltarea abilităţii vizual spaţiale ce prefigurează rezultate bune la matematică. Jocurile pe calculator care presupun manevrarea spaţială, îmbunătăţesc abilitatea copiilor de a vizualiza şi roti mental obiecte. Folosirea unei claviaturi, fie el pian sau orga electronică, antrenează creierul în recunoşterea modelelor în spaţiu şi timp şi se pare că este util pentru stăpânirea unor concepte matematice, şahul, dezvoltă gândirea logică şi în perspectivă.

Indiferent de ce anume face sau nu face, fewtiţa dumneavoastră, nu uitaţi să o lăudaţi atât pentru frumuseţea cât şi pentru puterea, îndemânarea sau reuşitele ei.

      Pentru un părinte, provocările ridicate de copil, indiferent de genul lui sunt multe, diverse şi se modifică în funcţie de vărsta acestuia şi influenţele din mediu. Nu se pot oferi sfaturi care să acopere toate aceste aspecte.

      Un lucru este cert, vom greşi mai puţin dacă suntem atenţi la unicitatea copilului nostru, dacă îl învăţăm să se accepte să se iubească şi să se preţuiască pe sine, acceptându-l iubind-ul şi preţuindu-l pentru ceea ce este el.

 

DE VORBĂ CU COPIII NOŞTRI: DESPRE SEX

copii si educatia sexuala

Articol apărut în revista Psychologies, luna februarie 2017

Cum ar trebui făcută educația sexuală a copiilor? Ce să li se spună și ce nu?

Când spunem sexualitate infantilă ne referim la o perioadă de timp care începe încă de la naştere şi durează pânâ în jurul vârstei de şase ani. Sexualitatea copilului se dezvoltă în strânsă legătură cu funcţiile fiziologice de hrănire, excreţie şi micţiune, şi trece prin mai multe stadii: stadiul oral în care plăcerea se obţine prin supt înghiţit, mestecat; stadiul anal în care plăcerea se obţine prin controlul defecaţiei; stadiul falic în care plăcerea se obţine prin manipularea organelor genitale şi „perioada de latenţă” în care are loc o liniştire a pulsiunii sexuale. Aceste patru stadii ce formează sexualitatea copilului sunt urmate de stadiul genital, care aparţine sexualităţii adultului.

Educaţia sexuală trebuie să ţină cont de etapele de dezvoltare ale copilului atât din punct de vedere fizic cât şi mental şi afectiv.

Comportamentul sexual al copilului în vârstă de 3-5 ani este nediferenţiat şi difuz, cu un caracter erotic mai mult emoţional şi se manifestă prin: erecţii si poluţii precoce, masturbări, curiozitate, voaierism, exhibiţionism infantil, vise şi fantasme legate de dorinţa sexuală. În această perioadă copiii devin curioşi şi pun întrebări în legatură cu diferenţele ,relaţiile dintre sexe şi venirea pe lume a bebeluşilor. Părinţii trebuie să ştie că aceste manifestări sunt normale.

Educaţia sexuală începe cu denumirea organelor genitale. Atunci când îl învăţăm pe copil denumirea diferitelor părţi ale corpului său, vom denumi şi organele genitale, evitând pomenirea lor prin sintagme de genulacolo jos”, sauruşinea sau orice alt apelativ ce implică asocierea cu ceva murdar sau ruşinos.

Există două tendinţe ce trebuiesc evitate, ambele la fel de păguboase pentru dezvoltarea unei sexualităţi normale: prima, este cea în care organele sexuale, sunt considerate ruşinoase şi murdare iar actul sexual un păcat. Această atitudine poate duce la inhibiţii greu de depăşit ulterior.

A doua tendinţă, este validarea exagerată a genului şi sexualizarea precoce, atitudine ce duce la preocuparea excesivă şi prematură faţă de sex şi sexualitate. Copilul va încerca să afle mai mult şi să experimenteze la vârste foarte fragede, la care nu este pregătit din punct de vedere mental şi afectiv fapt care îl poate bulversa sau traumatiza.

Comportamentele care pun de obicei probleme de abordare părinţilor sunt: manipularea organelor sexuale şi masturbarea.

Când apare tendinţa de manipulare a organelor genitale o vom ignora şi ea va dispărea de la sine. Nu îi vom spune copilului e ruşine să pui mâna acolo sau, dacă mai pui mâna o să ţi se usuce; îţi cade, vine Moşul şi ţi-l taie şi altele de acelaşi gen, ci vom încerca să îi distragem atenţia spre o altă activitate care să îi facă plăcere. Dacă nu este întărită prin atenţia noastră, această tendinţă dispare, mai ales prin puterea exemplului: copilul va sesiza singur că adulţii nu fac aceste gesturi în public şi îşi va adapta comportamentul. În mod similar, masturbarea, nu trebuie incriminată dar nici încurajată. De regulă copiii nu se masturbează de faţă cu părinţii iar dacă vi se întâmplă să îl surprindeţi făcând aceasta ,este de preferat să vă comportaţi ca şi cum nu aţi fi observat decât să vă arâtaţi mirat, şocat sau şi mai rău, moralizator.

Atunci când copilul le cere, explicaţiile se dau în termeni cât mai simpli, la obiect şi pe înţelesul lui.

Ca regulă generală, vom încerca să tratăm organele genitale ca pe oricare altă parte a corpului şi să facem educaţia sexuală cu normalitate, fără etichetări sau interdicţii exagerate, în limitele bunului simţ,

De ce nu e bine să fie tabu sexualitatea?

Melanie Klein, psihanalistă de renume specializată în psihanaliza copilului, este de părere că „orice rezistenţă care se opune curiozităţii, creează copiilor grave inhibiţii pe plan afectiv, intelectual şi sexual.”

Pentru copil, organele sexuale sunt la fel ca orice parte a corpului său. Copilului nu îi e silă sau ruşine de mâna sau de nasul lui şi prin urmare nici de rect sau de organele genitale, decât în măsura în care este învăţat că aceste părţi ale corpului sunt diferite de celelalte.

În comunităţile tribale, goliciunea corpului uman este privită ca ceva normal, firesc şi nu suscită curiozităti. În definitiv ne naştem cu toţii goi.

În societatea noastră, nu ne expunem goliciunea în public. Am fi catalogaţi drept ciudaţi dacă ne-am comporta astfel. Însă în mediul familial este în regulă ca până la vârsta de 5-6 ani, copilul să îşi poată vedea părinţii dezbrăcaţi. El va putea să observe diferenţele dintre sexe , precum şi particularităţile corpului adulţilor într-un mod firesc şi natural. Se vor evita astfel, uitatul pe gaura cheii, sau asocierea cu un secret ce trebuie descoperit. După vârsta de cinci -şase ani i se va spune că avem cu toţii nevoie de intimitate, va fi încurajat să se bucure de a lui şi să o respecte pe a altora şi în acest context se va obişnui să bată în uşă înainte de a intra în dormitorul părinţilor sau în camera de baie.

Atunci când prin educaţie copilului i se inoculeză ideea că anumite părţi ale corpului sunt ruşinoase, iar sexul este un păcat despre care mai bine nu vorbeşti, el va asocia sexualitatea cu ruşinea şi vinovăţia. Copiii crescuţi cu aceste convingeri, trăiesc un adevărat conflict între dorinţa de satisfacere a instinctului şi dorinţa de respectare a interdicţiei. Ca să nu mai vorbim de bulversarea lor atunci când află că, de fapt, toţi adulţii fac sex, inclusiv proprii părinţi.

În adolescenţă, conflictul trebuie rezolvat şi interdicţia depăşită pentru a permite începerea vieţii sexuale. Cu cât interdicţia a fost mai puternică cu atât depăşirea ei se face mai greu şi uneori incomplet.

Depăşirea cu succes crează premisele unei sexualităţi adulte normale în timp ce nereuşita duce la perturbări, pornind de la inhibiţii în plan sexual, afectiv şi intelectual până la nevroză şi perversiuni sexuale.

Cum să –si depăsească părinții jena si fricile de întrebări stânjenitoare?

Atunci când părinţii se simt stânjeniţi de întrebările cu privire la sexualitate, acest sentiment vine direct din copilăria proprie şi din faptul că ei înşişi nu au discutat despre asta cu părinţii lor. Pentru a depăşi aceste sentimente de jenă şi ruşine le recomand acestor părinţi să apeleze la cărti de educaţie sexuală pentru adolescenţi de unde se pot inspira în formularea unor răspunsuri adecvate.

Copilul curios este un copil normal. Curiozitatea, este un factor de progres, este primul pas spre cunoaştere şi astfel trebuie privită, indiferent de obiectul ei. Prin urmare părinţii ar trebui să vină în întâmpinarea curiozităţii copilului printr-o atitudine deschisă şi să furnizeze explicaţii pe măsura vârstei şi puterii de înţelegere a acestuia.

Nu există o reţetă universală, depinde foarte mult de ce a auzit copilul, de felul în care pune întrebarea şi de stadiul lui de dezvoltare sexuală şi intelectuală de la momentul respectiv.

Copiii pot pune şi întrebări ale căror răspunsuri nu sunt pregătiţi să le înţeleagă. În aceste situaţii părintele poate spune: deocamdată nu eşti sufient de mare pentru a pricepe „noţiunea” sau „ fenomenul” acesta, pentru că mai sunt multe altele pe care trebuie să le înveţi până atunci. O să te rog însă să nu uiţi să mă întrebi din nou şi i se va preciza când anume(la anul, când vei împlini vârsta de…, când te vei duce la şcoală, etc). Folosirea cuvintelor „noţiune” şi „fenomen” sau altele similare, cu care copilul nu este familiarizat, îl vor convinge că într-adevăr mai are multe de aflat, iar faptul că i se cere să nu uite să întrebe din nou şi i se precizează când, îi va arăta că este luat în serios şi tratat ca atare. Atunci când întreabă, copiii nu se aşteaptă la răspunsuri detaliate şi de multe ori două cuvinte sunt de ajuns.

Nu putem împiedica întrebările, nu numai datorită curiozităţii legitime dar şi expunerii copiilor la tot felul de stimuli vizuali şi auditivi care nu pot fi suficient controlaţi. Însă este bine să cumpănim întotdeauna ce şi cât îi spunem copilului nostru aşa încât să fim siguri că a înţeles corect şi că această înţelegere nu vine prea devreme.

Am cunoscut un băieţel isteţ şi curios, dornic mereu să înveţe cuvinte noi. Într-o zi, el a auzit din întâmplare la televizor, cuvântul prostituată şi a vrut să ştie ce înseamnă. Băieţelul avea vreo patru ani pe atunci. I s-a spus că este „ o femeie care îşi vinde dragostea”. Mult timp după acea, în primul an de şcoală, băieţelul s-a supărat pe o colegă atât de tare încât a făcut-o prostituată. S-a dovedit că el nu uitase semnificaţia cuvântului, ba chiar pricepuse că e ceva urât. Întrebat fiind de ce a folosit tocmai acest cuvânt a răspus: „am vrut să mai schimb”.

Multi consideră că trebuie să i se explice copilului orice la orice vărstă, eu recomand prudenţă.

Roxana Mihailescu

Psiholog-psihoterapeut integrativ