Arhiva pentru categoria: Articole

Agorafobia este o formă de anxietate care se manifestă prin teama de a fi singur în anumite situaţii sau locuri care nu pot fi părăsite imediat.

Edi era un băieţel energic şi curios cu chef de joacă şi o mulţime de prieteni. Cel mai mult îi plăcea “ascunsa”, în special seara, când jocul de lumini şi umbre făcea să pară totul mai misterios. Fiind mereu în căutarea ascunzătorii perfecte, descoperise aproape de locul de joacă o autoutilitară abandonată, care devenise în scurt timp ascunzătoarea preferată a tuturor.

Într-o seară, în toiul jocului, Edi s-a urcat grăbit în cisterna maşinii. Nu era prima oară când se ascundea acolo, numai că de această dată, uşa s-a blocat, iar el a rămas înauntru intr-o bezna totală. Copilul s-a speriat – a început să ţipe şi să bată cu putere în pereţii metalici. Pentru câteva minute ce au părut ore, a trăit cu groaza că nu va fi auzit de cei de afară. Ochii lui se forţau să vadă ceva, fără să reuşească, inima îi bătea cu putere, respiraţia i se accelerase, tot corpul era încordat, pregătit de fugă, în special picioarele. Ar fi fugit dar nu avea cum, era blocat, fără ieşire!. Au fost cele mai înspăimântătoare câteva minute din viaţa lui.

Din fericire, ceilalţi copii i-au auzit apelurile disperate şi au dat alarma iar cineva a reuşit să deschidă uşa blocată şi să îl elibereze.

Deşi i s-a spus că nu a fost cu adevărat în pericol, Edi nu va uita niciodată cu adevărat groaza trăită şi nici momentul în care a reuşit să iasă din maşină: ameţit, cu picioarele amorţite şi privea înceţoşată.

Bărbatul tânăr din faţa mea, are un aspect plăcut, îngrijit şi o atitudine prietenoasă. A apelat la terapie din cauza atacurilor de panică ce îl împiedică să ducă o viaţă normală.

Primul atac s-a produs cu patru ani în urmă când se afla într-un spital, vizitând o cunoştinţă. A simţit dintr-o dată ameţeală şi nevoia de a fugi, de a ieşi cât mai repede de acolo, ceea ce a şi făcut. Violenţa trăirilor din acele clipe l-a speriat şi a hotărât să evite spitalele, policlinicile sau orice alte instituţii de gen. Dar a rămas cu teama că acea stare se va repeta.

S-a întâmplat din nou, de această dată într-o piaţă aglomerată. Bineînţeles că a decis ca pe viitor să evite pieţele. De această dată a consultat medicul. aşa a aflat că starea lui se numeşte atac de panică şi a primit tratament cu anxiolitice. După o lungă perioadă în care s-a simţit bine, a renunţat la tratament, considerându-se vindecat.

Apoi, s-a produs al treilea atac, la locul de muncă. Chiar mai violent decât cele anterioare. A reluat tratamentul, cu o doză mărită de medicament şi a renunţat la job. Şi-a aranjat viaţa aşa încât să evite locurile în care îşi imagina că ar fi putut să aibă atacuri de panică: magazine, lifturi, scări de bloc, mijloace de transport în comun. Lucra de acasă se deplasa numai cu maşina personală şi rareori pe jos, pe distanţe scurte şi doar în preajma casei.

Un timp l-a mulţumit acest aranjament, însă a intervenit o anumită situaţie: avea nevoie de un act şi pentru asta trebuia să stea la coadă în faţa unui ghişeu. Prima dată când a încercat, a avut un atac de panică atât de violent încât nu a reuşit să se apropie la mai mult de 50 m de instituţia cu pricina. Atunci, în disperare de cauză, a decis să apeleze la terapie.

La data începerii terapiei, situaţia evoluase de la un atac de panică la tulburarea numită agorafobie fapt care îl împiedica să ducă o viaţă normală.

Primele şedinţe s-au desfăşurat online deoarece faptul că evita liftul şi scările de bloc, făcea imposibilă prezenţa lui în cabinet.

Eduard mi-a povestit înprejurările şi contextul în care avuseseră loc cele câteva atacuri de panică şi mi-a descris în amănunt simptomele: accelerarea respiraţiei, ameţeală, încordarea picioarelor, privire înceţoşată.

De regula, atacurile de panică sunt provocate de un stimul din exterior: un miros, o voce, un cuvânt, un obiect, un nume, un loc, o împrejurare– practic orice poate fi perceput prin cele 5 simţuri, devine un potenţial declanşator , dacă îi aminteşte (inconştient) persoanei de o situaţie în care a trăit o frică puternică, pe care nu a putut să o proceseze pe deplin în mod conştient.

În cazul acesta, atacurile se produseseră în locuri diferite, singurul element comun erau simptomele. Am pornit de la acestea, căutând în trecutul pacientului, situaţii în care a simţit la fel.

Aşa am ajuns la o veche amintire din copilărie, când micul Edi se blocase în autocisternă. Simptomele actuale, coincideau cu ce îşi amintea că trăise atunci: încordarea din picioare, tulburarea vederii, senzaţia de ameţeală.

Analizând cu atenţie circumstanţele, am de că atacurile se produceau atunci când Eduard considera că se află în situaţii “fără ieşire”- pentru care nu avea soluţii în acel moment- când se simţea “blocat” şi nu găsea o cale de rezolvare –şi care aveau o încărcatură emoţională mare (erau importante pentru el, sau erau legate de persoane importante din viaţa lui).

Această constatare a declanşat procesul vindecării.

Dupa primele 4 şedinţe Eduard a venit în cabinet – deoarece frica de lift sau de scări dispăruse

După 10 şedinţe, am decis de comun acord să încheiem terapia. La acea dată, el nu mai evita instituţii, spitale, sau magazine tratamentul medicamentos se redusese la jumatate de pastilă pe zi (la care se pregătea să renunţe definitiv).

După trei luni de la încheierea terapiei, Eduard renunţase la medicamente – efectele terapiei se menţineau şi continua să facă progrese.

La şase luni de la întreruperea terapiei Eduard declara că viaţa lui a intrat pe un făgaş normal.

În prezent el are un job nou, care îi place şi se simte liber să accepte orice provocare – ca orice alt tânăr de vârsta lui.

Cazul său a fost unul dintre cele mai spectaculoase reuşite sub aspectul rapidităţii cu care s-a desfăşurat procesul de vindecare. Acest lucru se datorează în mare parte dorinţei şi motivaţiei puternice de a se vindeca dar şi deschiderii sale către terapie şi seriozităţii cu care s-a angajat în propria vindecare.

Dacă ai un automobil ştii că mai devreme sau mai târziu vei avea nevoie de un mecanic. Când te doare burta, capul sau piciorul, mergi la doctor.

Uneori te doare burta, capul sau piciorul, mergi la medic, te examineaza şi îţi spune că din punctul lui de vedere eşti sănătos. Tu nu eşti de acord, durerea pe care o simţi este reală şi supărătoare. Cu toate astea, nu e nimic în neregulă cu corpul tău şi atunci medicul spune că poate fi ceva “pe fond psihic”.

Unde tratezi “fondul psihic”? Ce faci când te doare sufletul?

Mergi la psihoterapeut!

Psihoterapeutul  este doctor pentru suflete.

Ce poate el să facă? Cum te poate ajuta să vindeci ceva ce nu se vede – deşi nimeni nu are nicio îndoială că există?

În primul rând te ascultă. Poţi vorbi însfârşit despre tine fără să ţi se reproşeze că monopolizezi atenţia, că eşti pisălog sau plictisitor, că spui prostii sau că faci pe deşteptul.  Psihoterapeutul te ascultă fără să te judece şi făcând asta te ajută să te auzi şi să te asculţi – nu glumesc, gândeşte-te când a fost ultima oară când te-ai ascultat cu adevărat. Nu este vorba numai de ascultare ci şi de prezenţă, de atenţie şi dorinţa sinceră de a înţelege cât mai bine ce ai de spus,  ceea ce te va ajuta şi pe tine să te înţelegi.

Psihoterapeutul te încurajează să fii atent la corpul tău şi să îţi înţelegi senzaţiile – semnalele venite de la corpul tău – vei afla de ce te înroşeşti când faci cunoştinţă cu persoane noi, de ce tuşeşti în prezenţa unei anumite persoane sau ce anume îţi provoacă crizele de sufocare, de ce ai ticuri şi cum poţi scăpa de ele.

Îţi explică ce sunt emoţiile – modul prin care sufletul tău îţi vorbeşte şi ce înseamnă să le trăieşti sănătos. Vei afla că nu există emoţii rele: furia poate fi de folos, tristeţea are rostul ei şi nu se spune degeaba “frica păzeşte pepenii”. Emoţiile fac rău, doar atunci când nu sunt trăite pe deplin, în mod conştient, atunci când le eviţi, când te închizi în faţa lor, când le înăbuşi refuzând să le exprimi; ele te pot chiar îmbolnăvi – aşa se ajunge la boli din cauze psihice.

Psihoterapeutul te ajută să îţi  înţelegi istoria de viaţă, experienţele tale vor căpăta un nou sens. Vei descoperi modul în care copilăria, părinţii educatorii şi-au pus amprenta asupra ta, a modului în care tu interpretezi lumea, viaţa şi de ce te judeci pe tine însuţi.

Îţi oferă siguranţă şi confidenţialitate, vei putea să scapi de povara secretelor care te apasă a amintirilor legate de oameni şi situaţii traumatizante din trecut. Vei reuşi să îţi vindeci răni sufleteşti ce păreau de ne vindecat.

Cu ajutorul psihoterapeutului, vei învăţa să te priveşti cu alţi ochi, fără critică, cu dragoste şi curiozitate cu înţelegere şi mândrie îţi vei putea simţi puterea şi vei învăţa să o foloseşti în folosul tău.

Psihoterapeutul te ghidează în accesarea resurselor interioare de care nu erai pe deplin conştient – acesându-le, vei găsi soluţii la probleme ce înainte păreau de ne-rezolvat.

Ai o durere, ai o problemă la care nu găseşti răspuns, te împovărează amintirile eşti trist nemulţumit şi nu te simţi bine cu tine însuţi?

Nu te mai chinui singur, mergi la psihoterapeut.

Trăiau odată într-un sat două surori.  Ele locuiau împreună, în casa părintească, gospodăreau pe lângă casă şi vindeau la piaţă produsele atunci când prisoseau. Cele două femei harnice îşi duceau viaţa în linişte şi bună înţelegere cu vecinii şi ceilalţi săteni.

Într-o toamnă,  mărul din curte făcu fructe mari frumoase şi aromate, aşa de multe încât femeile au fost nevoite să îi proptească zdravăn  crengile pentru a nu fi rupte de rod. Când sosi vremea culesului, surorile hotărâră să vândă o parte din mere la piaţă. Pentru a le vinde cât mai repede, s-au aşezat una lângă alta şi au convenit să vândă la acelaşi preţ.

Acum, erau ele surori, dar erau diferite: una mai vorbăreaţă şi sprinţară, alta mai tăcută şi potolită. Cea vorbăreaţă, pentru a face timpul să treacă mai repede, începu să îşi laude marfa: că sunt mari, că sunt roşii, că sunt aromate, parfumate şi din cel mai bun soi!- mă rog, ca o adevărată precupeaţă care ştie ce valoare are marfa ei.

Cea tăcută şedea liniştită în spatele tarabei, gândind că din moment  ce marfa era la fel, preţul identic şi tarabele apropiate va beneficia şi ea de pe urma agitaţiei celeilalte.

După un timp, vorbăreaţa observând că grămada de mere de pe taraba ei a ajuns la jumătate se socoti aşa: măi, da bună marfă am, ar trebui să o dau mai scump. Scoase repede cartonaşul cu preţul şi îl înlocui cu un altul scris la repezeală adăugând la preţ câţiva lei.

Surata ei, dimpotrivă, observă că grămada ei de mere era aproape la fel de mare ca atunci când au început să vândă şi se gândi că ar fi bine să le ieftinească un pic pentru a le vinde mai uşor, aşa că tăie în grabă preţul iniţial şi trecu un preţ cu câţiva lei mai ieftin.

Ambele surori erau sigure că tactica de vânzare adoptată este cea mai bună aşa că au continuat să-şi vândă marfa, fiecare cu preţul pe care l-a considerat potrivit.

Târziu în noapte, în timp ce sora guralivă dormea de mult cu faţa luminată de un zâmbet satisfăcut, sora cea tăcută nu-şi găsea somnul. O muncea o întrebare: de ce ea nu a reuşit să vândă toată marfa?…

Doar merele erau la fel..

Întrebări şi răspunsuri

Articol apărut în Revista Psychologie

Martie 2018

 Aveţi în terapie oameni care se plâng de mamele lor? Care ar fi aria de plângeri? Şi cât de mult o poate face cineva, până la ce vârstă?

            Am avut şi am în terapie persoane ale căror suferinţe actuale sunt strâns legate de relaţia pe care aceştia o au, sau au avut-o în copilărie cu mamele lor. Cercetările în neuroştiinţe, au demonstrat că relaţia cu mama, care începe încă din viaţa intrauterină, determină tiparul de ataşament al adultului şi influenţează relaţiile sale cu ceilalţi. Stima de sine a copilului, începând cu imaginea sa corporală, se formeză în primii ani de viaţă, în funcţie de atitudinea mamei faţă de el, de modul în care este manipulat şi îngrijit; iar o stimă de sine scăzută este pricina multor suferinţe şi cauza multor eşecuri în viaţa adultă. De aceea, este foarte important modul în care o mamă se raportează la copilul ei. Excesul de grijă ca şi neglijarea copilului poate duce la tipare de ataşament disfuncţional provocând dificultăţile în relaţiile de mai târziu, iar o stimă de sine deficitară, are repecusiuni pe termen lung asupra vieţii individului.

            Plângerile sunt diverse şi se înscriu pe un continuum pornind de la abandon şi respingere, abuz psihic, fizic, până la acea formă de dependenţă, în care copilul devenit adult, este o anexă a mamei, prizonier neajutorat al “iubirii ei nemărginite şi grijii nemăsurate”. Vorbesc despre situaţiile în care maturizarea afectivă eşuează, individualizarea nu are loc. Aceste cazuri sunt mai dese decât ne-am imagina: mama şi copilul rămân legaţi printr-un cordon ombilical invizibil care transcende timpul şi rezistă chiar şi atunci când mama trece în nefiinţă.

            În ce priveşte vârsta până la care cineva poate suferi de pe urma relaţiei cu mama, îmi vine în minte cazul unei doamne, care ca sugar fusese respinsă de la sân de mama ei iar mai apoi, trimisă de acasă la o vârstă foarte fragedă. Această respingere gravă din prima copilărie, a făcut-o să-şi trăiască întreaga viaţă în rolul de victimă, veşnic neînţeleasă şi neîndreptăţită. În plus relaţia cu propria fiică a fost la rândul ei marcată de respingere. Trecută de 80 de ani, doamna declara cu lacrimi în ochi şi tremur în glas: “mama nu m-a vrut”!

Există şi mame perfecte, de care nimeni nu se plânge? Ele cum au reuşit?

            Nu cred că există perfecţiune şi nici părinte care să fie scutit de a face greşeli. În pofida acestei “crude” realităţi, există şi mame care reuşesc să aibă cu copiii lor relaţii hrănitoare. Sunt acele mame care onorează şi respectă individualitatea şi unicitatea copilului lor fie acesta băiat sau fată şi reuşesc să le acorde spaţiul libertatea şi sprijinul necesare pentru a-şi forma propria identitate, la momentul potrivit. Este vorba despre acele mame care se bucură atunci când “puiului” îi cresc aripi chiar dacă aceasta înseamnă că va zbura din cuib.

Acele mame văd în copiii lor viitori adulţi şi se străduie să îi crească aşa încât să devină adulţi fericiţi.

Care sunt cele mai şocante poveşti despre bad mothering auzite?

            Unul dintre cazurile care m-au impresionat cel mai mult este acela al unei tinere care locuia împreună cu mama ei. Tânăra terminase liceul şi lucra deja de doi ani. Şi-ar fi dorit să îşi continue studiile iar inteligenţa şi nivelul educaţiei acumulate i-ar fi permis să facă aceasta, însă în localitatea în care locuiau nu exista facultate, iar despărţirea de mama era de neconceput. Mama ei nu ar fi consimţit niciodată la aşa ceva.

Tânăra m-a contactat deoarece se simţea prinsă într-o situaţie fără ieşire şi căuta cu disperare o soluţie. Am schimbat câteva mesaje din care am aflat că trăia ca într-o închisoare şi era lipsită de cele mai elementare drepturi: nu putea dispune de banii câştigaţi, nu putea decide cum să îşi petreacă timpul liber, nu putea hotărî ce să îmbrace şi nici măcar asupra pieptănăturii sau lungimii părului şi nici ce şi când să mănânce. Mama ei era un temnicer acerb, care stabilea reguli absurde, interdicţii numeroase şi recurgea la pedepse corporale atunci când acestea erau încălcate.

Fata se simţea prinsă în cursă între dragostea filială, sentimentul datoriei faţă de mama care “se sacrificase pentru ea” şi dorinţa de a-şi trăi propria viaţă în libertate.

Era un caz clar de abuz fizic şi emoţional, însă soluţia magică pe care o aştepta nu putea veni din afară. Ea era singura care putea decide ce cale să aleagă, iar decizia venea la pachet cu asumarea consecinţelor şi responsabilităţii.

Vă rog povestiţi (schimbând datele problemei, astfel încât să nu se recunoască nimeni) despre o poveste de succes, de împăcare cu imaginea mamei. Cum s-a produs declicul ?

Cu toate neajunsurile legate de greşelile mamelor şi suferinţele copiilor, în marea majoritate a cazurilor, situaţia este “salvata” de loialitatea copilului faţă de părinte. Copiii îşi iubesc părinţii, cam indiferent ce şi cum li se face, iar ca adulţi păstreaza această loialitate care salveză relaţia.

În cabinet se petrec multe. Acolo nemulţumirile capătă glas, cei răniţi îşi pot exprima emoţiile fără teama de a-şi răni mamele, descărcând tensiunea negativă acumulată. Când pleacă din cabinet, iau cu ei un suflet mai uşor, ceea ce duce de multe ori la însănătoşirea relaţiei cu mama.

Mă gândesc acum la cazul unei tinere femei cu care am lucrat. Ea crescuse într-o familie cu o mamă autoritară şi un tată pasiv. Pacienta mea interiorizase figura autoritară a mamei care se manifesta ca o voce critică şi ameninţătoare, cu care avea “dialoguri” dramatice mergând până epuizare psihică şi fizică. Această situaţie era înrăutăţită de faptul că mama continua să se amestece în viaţa ei impunându-şi punctul de vedere, deseori în detrimentul nevoilor şi dorinţelor autentice ale fiicei. În timpul unui exerciţiu în cabinet după mai multe ore de lucru pe relaţia mamă – fiică, clienta a realizat modul în care o parte din ea se identifica cu mama. Acela a fost momentul “de declic” şi a marcat începutul vindecării.

Finalul “happy end” a fost atunci când, clienta mea a hotărât să îşi vopsească părul în culoarea ei preferată: roz – culoare care mamei îi displăcea. A fost o “declaraţie” fără cuvinte a eliberării de sub tutela părintească şi a afirmării propriei individualităţi. Emoţiile au fost mari dar şi surpriza pe care a avut-o atunci când a constatat că reacţia mamei nu a fost nici pe departe aşa dramatică cum se aştepta. Părul şi-a recăpătat culoarea, iar relaţia lor a fost pusă pe baze noi – mai sănătoase.

Ce ar trebui să ştie o mamă, cam care ar fi Decalogul Maternităţii Corecte ?

            Nu m-am gândit niciodată la un asemenea decalog. Cred că mai degrabă aş reduce totul la “păstrarea măsurii în toate”, la regula “bunului simţ”. Însă aş sfătui tinerele femei, ca înainte să devină mame să îşi exploreze relaţia cu propria mamă şi dacă acolo sunt răni nevindecate încă, să încerce să le vindece. Spun acest lucru deoarece traumele trăite în copilărie de mame, se reactivează în relaţia cu proprii lor copii. Tot ceea ce rămâne nerezolvat, tinde să se rezolve pe seama generaţiilor următoare şi nicio mamă nu îşi doreşte să lase astfel de moşteniri copilului ei.

            Există acum o preocupare constantă pentru parenting corect şi o salut! Prea mult timp acestă activitate de creştere a copiilor a fost făcută la întâmplare şi “după ureche” sau după modelul propriilor părinţi, procedeu care ducea bineînţeles la perpetuarea greşelilor.

            Este indicat să ne informăm în legătură cu etapele pe care le parcurge un copil în procesul creşterii şi maturizării, cu ceea ce poate sau nu să facă, cu achiziţiile fireşti unei anumite etape de dezvoltare. Însă şi aici “exagerările” pot face mai mult rău decât bine. De aceea este necesar să avem în vedere “regula bunui simţ – a moderaţiei”.

            Reţeta perfectă nu există, însă două îngrediente sunt absolut necesare: dragostea şi respectul, pe care le datorăm copiilor noştrii!