– Cine vine la psiholog? mă întreabă clientul din faţa mea. Este la prima şedinţă. Pare obosit. Normal, vine după o zi de muncă. Pe faţa lui pluteşte un zâmbet trist, ecou al efortului de a face să pară că totul este în regulă. El ştie că nu este aşa; acum ştiu şi eu. Clientul meu aşteaptă înţelegere, suport, alinare. Întrebarea este mai mult retorică, parcă nu căută răspuns, dar în privirea tristă ridicată către mine, citesc ce nu a spus: mai sunt şi alţii ca mine?
Răspunsul este Da. Persoanele care apelează la psiholog doresc sa fie văzute, ascultate şi acceptate necondiţionat, la fel ca şi el. Toţi doresc să îşi permită să fie ei înşişi într-un spaţiu profund uman şi generos în care să îşi confrunte în siguranţă fricile, grijile, problemele.
Acestea din urmă, sunt foarte diverse. Unele ar putea părea derizorii sau hilare, altor persoane în afara celui implicat. De ce? Pentru că interpretăm realitatea în mod diferit.
„Cu ce vă pot ajuta?” sau „Ce anume vă doriţi de la terapie?” sunt printre primele întrebări pe care le adresez, la care primesc întotdeauna răspunsuri corecte – greşite nu există. Unii oameni vin deoarece nu pot face faţă stresului, alţii vor susţinere în cura de slăbire, unii vor să înveţe să relaţioneze mai bine, alţii vor să pună capăt durerii sau doliului prelungit. Unii vor să depăşească emoţiile unui examen important, alţii vor să poată învinge anxietatea, depresia, sau o timiditate exagerată care îi ţine departe de lume. Unii doresc să îşi cunoască şi să îşi atingă adevaratul potenţial, alţii vor să afle de ce nu pot face asta sau pur şi simplu vor să scape de diverse acuze somatice: bâlbâială, acnee, balonări, constipaţii, exces ponderal, dureri diverse, ticuri şi multe altele.
Clientul meu, nu poate depăşi despărţirea de soţie. El este profund convins că o căsătorie este un angajament pe viaţă. Divorţul, văzut ca o ieşire dintr-o relaţie toxică, este o eliberare şi o nouă şansă de a căuta şi găsi persoana potrivită. Această semnificaţie îi este străină, iar cea pe care el o dă, aceea a pierderii irecuperabile şi a eşecului, îl face să simtă rana şi să trăiască drama. Nu realitatea, situaţia în sine, ne încurcă şi ne doare, ci semnificaţia pe care alegem să i-o dăm.
Uneori motivele invocate iniţial devin obiective în terapie, alteori nu. Cineva poate veni la psiholog cu motivul manifest de a scăpa de o depresie, dar obiectivul devine schimbarea locului de muncă, în timp ce altcineva care solicită ajutor pentru a slăbi îşi doreşte de fapt o relaţie de cuplu reuşită şi acela va deveni obiectivul urmărit. De multe ori, motivele nu sunt cele enunţate iniţial.
În cabinet nu prea se zâmbeşte. Sunt totuşi zâmbete răzleţe de început: unele triste şi resemnate de genul ”ştiu că nu mai e nimic de făcut, dar am zis să o încerc şi pe asta”, altele înfrigurate care par să spună „nu-i aşa că nu e grav?” sau intenţionat zeflemiste „am venit să mă repari”. Uneori apar zâmbete pe parcurs, neîncrezătoare „oare aşa simplu e?”, satisfăcute „acum înţeleg!” surprinse „ca să vezi, nu m-aş fi gândit!” sau ironice „mult zgomot pentru nimic” şi zâmbete de final, uşurate „acum pot să îmi văd de drum”, încrezătoare „totul este posibil” sau recunoscătoare „ fără tine nu aş fi reuşit”.
Zâmbetul clientului din faţa mea vorbeşte despre îngrijorarea lui, de a nu fi judecat sau privit ca un ciudat. El chiar imi spune: ştiu că este aiurea, nici măcar nu o mai iubeam (pe fosta soţie n.a.), ne certam mereu, eram ca doi straini dar cu toate astea, nu mi-am imaginat că ne vom desparţi, iar acum, când s-a întâmplat, nu pot să trec peste asta. Încă nu ştie dacă hotărârea lui de a veni la terapie, este bună sau nu. Îmi mărturiseşte că nu a spus nimănui de vizitele la psiholog şi nici nu intenţionează. „Ar spune că sunt dus cu capul” – râde el.
Nici asta nu este ceva neobişnuit. Cei care apelează la psiholog sunt oameni cu o anumită deschidere spre sine, spre interioritatea lor, scotocitorii, anume aceia care îşi pun întrebări şi când nu găsesc răspunsuri în exteriorul lor, se decid să le caute în interior, să sondeze acea parte nevăzută şi insuficient cunoscută numită psihic, în căutarea sinelui. De regulă este vorba despre oameni inteligenţi, intuitivi, informaţi, aflaţi într-o perioadă grea a vieţii lor.
Uneori rudele, prietenii şi cunoştinţele nu au aceeaşi deschidere spre terapie, ori nu ştiu nimic despre aceasta, situaţie în care resping ideea deoarece necunoscutul sperie, ori înţeleg greşit actul terapeutic, ca pe o intervenţie destinată „nebunilor”, adică celor irecuperabili. Este exact ceea ce psihoterapia nu poate face, deoarece pentru a avea efect, este necesar un nivel minim de inteligenţă şi conectare la realitate. Dacă cei apropiaţi sunt refractari, persoana care apelează la terapie nu va putea împărtăşi nimic din ceea ce descoperă despre sine şi despre ceilalţi. Însă la final, când schimbările sunt evidente pentru toată lumea, mulţi clienţi, devin adevăraţi apostoli ai psihoterapiei în rândul rudelor şi prietenilor lor.
– Sunteţi singura mea speranţă, spune cel din faţa mea oftând uşor. Apoi zâmbeşte încurcat şi adaugă : -sună patetic, dar să ştiţi că e adevărat. Sper din suflet să mă puteţi ajuta.
Mulţi dintre cei ce apelează la psihoterapie se simt neputincioşi, învinşi, victime, dar păstrează totuşi o undă de speranţă. Cei care nu o mai au, nu ajung la psiholog. Această speranţă este o resursă importantă. O atitudine pozitivă şi încrederea în terapeut anunţă o terapie de scurtă durată încheiată cu succes.
Îi spun aceasta clientului meu. Privirea lui se luminează. Iar eu mă gândesc că noi psihologii, suntem nişte norocoşi. Avem întotdeauna parte de beneficii colaterale: atunci când în privirea persoanei din faţa ta apare o rază de speranţă, sau revine zâmbetul pe faţa cuiva care nu a mai zâmbit demult.
