Cu toţii ne iubim copiii şi le dorim să fie fericiţi. Am face orice pentru asta, chiar facem, numai că unii dintre noi nu mai ştiu să se oprească. Nu ştiu când, nu ştiu cum şi pe nesimţite, grija justificată se transformă în control exagerat.
„ – Ce pot să mai fac?”– mă întreabă cu voce tremurată o mamă. Copilul ei – un tânăr de 24 de ani – este obez. Totul a început când mama a sesizat că fiul ei a luat în greutate. L-a dus la nutriţionist, apoi i-a luat abonament la sală. Discuţiile despre siluetă, dietă, regim şi viaţă sănătoasă, au devenit subiectul zilei, mama verificând obsesiv ce mănâncă şi la ce ore. A încercat chiar, să-l atragă în acestă cruciadă şi pe cel mai bun prieten al fiului. În acest timp, cele câteva kilograme s-au transformat în câteva zeci. Atunci mama s-a gândit să ceară ajutorul unui psiholog, căutând cu disperare să afle ce ar mai putea face pentru el.
Răspunsul corect? NIMIC Sau mai bine zis, să se oprească din a face ceva pentru şi în locul lui, să renunţe la control.
Nu-i dau voie să …, ce ştie el?…, nu se pricepe…, nu poate să facă asta…, nu a făcut niciodată…, nu a fost niciodată…, e mai fraieră…, e prea bun…, vor râde de ea…, e prea naiv.
Vă sunt cunoscute aceste afirmaţii ? Toate sunt bine intenţionate, menite să îl ferească pe copil de greutăţi, greşeli, deziluzii, suferinţă – cel puţin dumnevoastră aşa credeţi. Ce comunicaţi de fapt este: tu nu eşti suficient de inteligent, descurcăreţ, abil, priceput – nu eşti suficient de bun. Aceste mesaje se tranformă în convingeri pe viaţă, din cauza cărora va ajunge să simtă că indiferent ce ar face-spune-încerca, niciodată nu va reuşi să corespundă aşteptărilor.
Iată câteva exemple: o pereche de părinţi iubitori, îşi făceau griji pentru fetiţa lor aflată la prima idilă „ – Fraiera, o să sufere când o va părăsi!”- spuneau ei, asumând faptul că ea va fi cea părăsită. Mesajul pe care fata l-a receptat şi l-a transformat într-o credinţă personală a fost: „ voi fi părăsită, deoarece nu merit să fiu iubită”. Pornind de la o asemenea credinţă, care sunt şansele de a avea o viaţă personală reuşită şi împlinită?
Alţi părinţi îşi învaţă copila să evite prieteniile cu băieţii pâna după optsprezece ani deoarece „băieţii vor un singur lucru de la fete: sex”. Mesaj receptat: băieţii trebuie evitaţi, sexul este ceva rău de care nu poţi scăpa. O astfel de convingere poate duce la probleme de relaţionare cu sexul opus şi la o viaţă sexuală nesatisfăcătoare.
De multe ori părinţii uită să facă update comportându-se ca şi cum timpul stă pe loc şi copiii nu cresc niciodată. Exemple?
Mama sau tatăl continuă să doarmă împreună cu fiul- fiica lor adolescentă, uneori chiar în acelaşi pat.
O mamă se comportă cu fiica ei adultă ca şi cum ar fi mică şi neajutorată: decide ce să îmbrace, ce lungime de păr să aibă, ba chiar o piaptănă, ca pe păpuşi. Deşi îşi câştigă singură pâinea, fata nu a câştigat dreptul de a se pieptăna şi a se îmbrăca aşa cum doreşte.
Un tată autoritar nu îşi lasă copiii adolescenţi să participe la nicio întâlnire cu colegii sau prietenii de aceeaşi vârstă – pentru a nu deprinde proaste obiceiuri – spune el. Orice ieşire din casă este atent monitorizată şi cronometrată.
Controlul exagerat are efecte directe asupra sănătăţii provocând somatizări: enurezis, ticuri, constipaţie, sau chiar boli psihosomatice: astm, diabet, colon iritabil. Aceste exagerări au ca şi rezultat o stimă de sine scăzută. Copiii supra controlaţi, hiper protejaţi, se transformă în adulţi nesiguri şi complexaţi. Ei au credinţe de genul: nu merit să exist, merit să fiu pedepsit, respins, nimeni nu mă poate iubi, nu sunt bun de nimic, etc.
O să vă dau exemple:
O persoană în vârstă de 30 de ani, suferă de constipaţie cronică – este o boală psihosomatică – această suferinţă are cauze psihice. Deşi are multe realizări în plan personal, depinde emoţional de un părinte critic şi autoritar. Ani de zile a trebuit să facă faţă controlului rigid aplicat de acesta. În cele din urmă a interiorizat controlul, ca mod de viaţă. Constipaţia este rezultatul, autocontrolului exagerat bazat pe abţineri. Sunt zile în care se abţine de la a tuşi, strănuta, sughiţa, căsca, chiar dacă simte nevoia. Îşi interzice să râdă şi să se bucure. Crede că nu merită să fie fericită, crede că trebuie să fie pedepsită, uneori crede chiar că nu are dreptul să existe. Este un mod de viaţă care îi provoacă suferinţă, dar la care nu îndrăzneşte să renunţe pentru că: „dacă fac asta, mama nu o să mă mai iubească!”.
O altă doamnă, foarte legată de părinţi, acceptă să fie tratată de aceştia cu o lipsă totală de respect şi consideraţie. Deşi este o persoană activă şi implicată, ea este convinsă că nu s-ar putea descurca fără sfatul părinţilor pensionari. I se spune în mod repetat şi ea crede cu tărie: „ştii că nu eşti în stare! „– această persoană este anxioasă.
Pentru o altă femeie „vedeta” din viaţa ei este mama cu care se compară într-una fără succes: mama e întotdeuna „mai”: frumoasă, deşteaptă, elegantă. Femeia este adultă, activă şi îmi spune că locuieşte singură – teoretic, pentru că practic, mama, vine la ea oricând doreşte, impunând propriile reguli şi ignorându-le cu desăvârşire pe ale fiicei. Mama se implică activ în toate relaţiile ei, este geloasă pe prietenele ei şi este este „prietenă” bună cu partenerii ei, chiar şi cu foştii. Femeia trăieşte un conflict de separare: ar vrea să scape de această apropiere mult prea mare, iar pe de altă parte se simte vinovată că vrea asta când mama ei „a făcut şi face atâtea pentru ea” – replica aceasta o aude foarte des şi o ia ca atare. Această femeie suferă de atac de panică.
Un tânăr adult şi-a construit prin muncă şi abnegaţie o carieră de succes, câştigă bine, îi place ce face, dar nu a avut până acum nicio relaţie cu o fată. Acesta este pentru el un handicap, motivul pentru care deşi îşi doreşte o relaţie nu o poate avea. Cum poate el să îi spună unei femei că nu a sărutat, că nu a ţinut de mână nicio fată până acum? A fost crescut cu foarte mare grijă şi atenţie. Când era mititel nu era lăsat să se joace cu alţi copiii nici măcar cu cei mai mici decât el, sub diverse motive: ba că vorbesc urât, ba că sunt prea agresivi. La adolescenţă lucrurile au stat chiar mai rău, ori de câte ori ieşea cu prietenii părinţii erau în alertă, o întârziere cât de mică devenea o tragedie, un pahar de bere provoca o isterie. Chiar şi acum, părinţii trebuie să ştie în permanenţă unde este şi ce face, ca să nu fie îngrijoraţi. Chiar şi acum, la cel mai mic strănut, ei se agită şi insistă ca el să consulte negreşit un medic.
Cum vi se par toate acestea, dragii mei? Drumul spre iad este pavat cu bune intenţii, nu este aşa?
Stiu, vreţi binele copiilor, numai că nu sunteţi pregătiţi să acceptaţi atunci când aceştia cresc. Dacă ei cresc, devin independenţi şi dumneavoastră ce vă rămâne de făcut? Aţi putea să vă simţiţi părăsiţi, singuri , frustraţi şi neîndrepţiţi pentru că : „m-am străduit să îl cresc şi când să mă bucur de el, uite că pleacă…” Înţeleg toate acestea dar…gândiţi-vă un pic: când l-aţi învaţat să meargă, mai întăi îl ţineaţi de ambele mânuţe, apoi de una singură, în cele din urmă i-aţi dat drumul să facă primii paşi şi în scurt timp a devenit sigur pe picioarele lui. Aţi fost mândru, chiar fericit când acest lucru s-a întâmplat. Nu v-aţi gândit să îl ţineţi de mână toată viaţa, nu? V-aţi bucurat de fiecare nouă achiziţie a copilului vostru: statul pe oliţă, mâncatul singur, vorbitul, scrisul, cititul, pentru că el îşi câştiga încet încet independenţa. Atunci, de ce să nu continuaţi acest proces şi când este vorba despre decizii şi experienţe pe cont propriu?
Există şi un alt mod de a privi lucrurile. În orice relaţie am fi, treaba noastră este în propia jumătate, în propria curte, nu în cea a vecinului. Orice imixtiune în spaţiul vital al celuilalt, fie el, coleg, prieten, iubit, soţ, vecin, copil este o agresiune şi orice agresiune are consecinţele ei.
Copiii nu ne aparţin, noi doar îi ajutăm să crească. Şi dacă procedăm corect, atunci ei ajung adulţi funcţionali, total independenţi, indivizi puternici, perfect adaptaţi şi plini de succes. Iar nouă ne rămâne satisfacţia de a-i şti fericiţi şi mulţumiţi, pentru că asta ne-am dorit de la bun început. Nu e aşa?
