Ce sfat aţi da părinţilor care au de crescut fete? Una, două, mai multe fete.
Atunci când află că vor avea un copil, fie el programat sau nu, este bine ca viitorii părinţi să ţină cont de necesitatea acceptării depline a bebeluşului. Fătul simte din plin neacceptarea părinţilor săi şi acest lucru poate avea un impact nedorit asupra dezvoltării ulterioare. Faptul că în prezent, sexul viitorului copil, poate fi determinat încă din viaţa intrauterină, dă timp genitorilor să se acomodeze cu ideea că vor avea o fetiţă, în loc de mult doritul băieţel sau invers. Copiii nedoriţi, indiferent de gen, îşi pot forma convingerea că nu sunt suficient de buni pentru a fi iubiţi sau acceptaţi de către cei din jur, au o stimă de sine scăzută şi dificultăţi de relaţionare în cuplu şi nu numai.
În ultimul timp, accentul pus pe gen s-a diminuat. Cu toate acestea, ideea că fata ar fi un „produs de mâna a doua”, dezirabilă doar dacă în familie există deja un fiu, persistă încă, mai mult sau mai puţin conştient. Atunci când se simte neacceptată pentru că mămica sau tăticul îşi doreau un băiat, fetiţa poate ajunge să îşi inhibe propria feminitate, dorind, mai mult sau mai puţin conştient, să se substituie bărbaţilor, pentru a avea astfel acces la „masa bogaţilor”. Neacceptarea propriului gen, poate duce la: tulburări funcţionale (cum sunt tulburările ciclului menstrual), tulburări ale dispoziţiei (sindomul premenstrual sau depresia postpartum) mergând până la un adevărat complex de masculinitate. De aceea este important ca fetiţele să se simtă acceptate de către părinţii lor, fie că sunt primul, al doilea sau ultimul născut într-o familie.
Ordinea în care venim pe lume este şi ea importantă. Într-o familie cu mai mulţi copiii, toţi fete, sora cea mai mare, deşi trăieşte angoasa de a nu mai fi copil unic, este „recompensată” prin faptul că este prima, ceea ce îi dă importanţă, atât în ochii părinţilor cât şi ai surorilor mai mici care o vor privi cu invidie, imitând-o şi dorind să o urmeze. Ea îşi va da silinţa să corespundă rolului, câştigându-şi destul de repede autonomia. Va învăţa să se descurce, să rezolve probleme, îşi va forma aptitudini de leader şi de bun organizator.
Există însă şi un risc, acela de a-i fi atribuit de către părinţi, rolul de gardian sau îngrijitor al celor mici, înainte ca ea să aibă abilităţile necesare. Fetiţa nu se împotriveşte, ea tinde să îşi imite mama. Frăţiorii iau locul păpuşilor, dar acceptarea ei, nu o transformă într-un adult responsabil. Micuţa nu poate purta cu adevărat de grijă fraţilor mai mici. A i se impune sau şi mai rău a o învinui sau pedepsi când nu se achită mulţumitor de sarcină, este un abuz. Bineînţeles că putem şi este de dorit să ne învăţăm copiii să se ajute reciproc, dar numai atunci când gradul lor de maturizare le permite să facă acest lucru.
Mezina polarizează atenţia întregii familii, fapt ce o poate predispune la egocentrism, sau narcisism. Este bine ca părinţii să nu uite că şi surorile mai mari au nevoie de atenţie şi de dovezi reînnoite de dragoste şi apreciere din partea lor. Mezina are nevoie să înveţe că în familie toţi sunt importanţi.
Riscul de a fi cea mică, vine atunci când din raţiuni economice, poartă lucrurile rămase de la surorile mai mari, se joacă cu jucăriile la care ele au renunţat şi în general preia spre folosinţă obiecte ce au aparţinut cândva altora. Această situaţie o poate face să se simtă neimportantă, o împiedică să vină în contact cu propriile nevoi, să îşi formeze opinii şi gusturi personale. Părinţii pot încerca, în măsura posibilităţilor, să îi ofere şi acestui copil, din când în când, ceva nou, numai al lui. Poate fi un creion, un fular sau o panglicuţă nouă. Important este ca obiectul să fie pe gustul copilului, care trebuie consultat în prealabil pentru a afla, care îi sunt preferinţele.
Fetiţa mijlocie are un rol greu. Ea se naşte având deja o soră mai mare pe care o invidiază pentru autonomia şi libertatea ei. Compensează o vreme cu plăcerea de a fi cea mică, captatoarea de atenţie, însă în momentul naşterii mezinei, pierde şi acest rol. Între sora cea mare, văzută ca un fel de semizeu, asemănătoare părinţilor atotputernici şi bebeluşul uzurpator al poziţiei privilegiate din braţele mamei, mijlocia are de ales. Ea poate deveni, mediatorul, elementul de echilibru optând pentru o fire plăcută, blândă, împăciuitoare, deschisă, zâmbitoare şi făcând astfel să fie aleasă şi preferată pentru firea ei; sau poate alege să se estompeze în umbra celor două surori având convingerea că este o persoană lipsită de valoare şi neimportantă. Bineînţeles că a doua alegere nu este de dorit, caz în care părinţii pot interveni, scoţând în evidenţă calităţile speciale ale fetiţei mijocii, ajutând-o prin remarci şi laude, să îşi dea seama de propria unicitate şi valoare.
Deşi alegerile sunt inconştiente, ele pot fi identificate datorită comportamentelor specifice cărora le dau naştere, fiind un bun prilej pentru părinţi de a interveni şi a corecta atunci când este cazul.
În familiile cu mai mulţi copii este foarte posibil să apară gelozia, mai ales între copiii de acelaşi gen. Părinţii pot contracara, valorizând comportamentele dezirabile şi ignorând sau sancţionându-le pe cele nedorite. Copiii vor fi învăţaţi să se iubească şi să se accepte între ei, să desfăşoare activităţi împreună, să împartă lucruri unul cu celălalt, cultivându-şi în acelaşi timp propria identitate şi valoare.
Ce e diferit în creşterea unei fete faţă de creşterea unui fiu (băiat)? Ce ar trebui să ia în considerare părinţii?
S-a „bătut multă monedă” pe diferenţele dintre sexe. Bătălia sexelor, este însă mai mult un produs cultural decât unul natural, deoarece studiile făcute, arată că diferenţele dintre bebeluşii fetiţe şi băieţei, nu sunt atât de semnificative pe cât tindem să credem.
Uşoarele diferenţe existente la naştere, determină moduri diferite în care părinţii interacţioneză cu copiii lor. Aceştia sunt trataţi diferit şi datorită prejudecăţilor culturale, legate de ce înseamnă să fii bărbat sau femeie. Vorbim aici despre stereotipuri care se manifestă cu privire la interpretarea grimaselor, gesturilor şi expresiilor bebeluşilor, la alegerea jucăriilor, a îmbrăcăminţii şi a activităţilor în funcţie de gen. Astfel, este valorizată puterea băieţilor şi înfăţişarea fetelor mai curând decât invers; interacţiunea cu băieţeii se face într-un mod mai expansiv, mai fizic, cea cu fetele este mai verbală şi mai nuanţată. În timp, aceste moduri diferite de raportare, dau naştere diferenţelor sociale şi emoţionale dintre băieţi şi fete.
Vestea bună este că stilurile de parenting se schimbă cu rapiditate şi expectanţele de gen fac parte din acestă schimbare. Un stil de parenting adecvat presupune compensarea prin educaţie a diferenţelor de gen astfel: în timp ce băieţii necesită mai multă atenţie, deoarece sunt mai vulnerabili, mai agitaţi, mai greu de liniştit şi mai puţin sociabili decât fetele, fetiţele trebuiesc stimulate în ceea ce priveşte dezvoltarea motorie.
Graţioase şi aparent fragile, fetiţele sunt deseori văzute ca nişte mici bibelouri şi de aceea, sunt „puse cu grijă pe raft” şi uneori uitate pe acolo, având în vedere faptul că sunt liniştite şi protestează mai rar şi mai puţin decât baieţii. Stereotipurile culturale de gen îşi fac simţită influenţa, determinând părinţii să fie mai atenţi cu fetiţele cărora le limitează libertatea de mişcare, fapt ce determină în timp, ca acestea să rămână în urma băieţilor la forma fizică şi orientarea în spaţiu.
În loc de observaţii de genul „ o fetiţă nu ţopăie aşa” sau „ fetiţele nu se urcă în copaci” este de preferat ca părinţii să încurajeze explorarea şi exerciţiile fizice. Anumite mişcări cum sunt: învârtitul, legănatul, săritul, rotitul stimulează dezvoltarea urechii interne răspunzătoare cu detectarea mişcării şi poziţiei corpului nostru. Jocurile cu mingea sau cele care presupun trasul la ţintă, stimulează orientarea în spaţiu, coordonarea mână-ochi.
În ce priveşte jucăriile, fetiţa poate fi atrasă de maşinuţe, cuburi, mingii şi trenuleţe la fel de mult ca şi un băieţel, oferiţi-i jucării cât mai diferite fără să limitaţi alegerile la cele considerate „potrivite” pentru o fetiţă. Iată câteva idei în acest sens: jocul de puzzle este un bun exerciţiu de rotaţie mentală şi spaţială , jocurile de construcţii tip Lego, oferă un exerciţiu excelent pentru dezvoltarea abilităţii vizual spaţiale ce prefigurează rezultate bune la matematică. Jocurile pe calculator care presupun manevrarea spaţială, îmbunătăţesc abilitatea copiilor de a vizualiza şi roti mental obiecte. Folosirea unei claviaturi, fie el pian sau orga electronică, antrenează creierul în recunoşterea modelelor în spaţiu şi timp şi se pare că este util pentru stăpânirea unor concepte matematice, şahul, dezvoltă gândirea logică şi în perspectivă.
Indiferent de ce anume face sau nu face, fewtiţa dumneavoastră, nu uitaţi să o lăudaţi atât pentru frumuseţea cât şi pentru puterea, îndemânarea sau reuşitele ei.
Pentru un părinte, provocările ridicate de copil, indiferent de genul lui sunt multe, diverse şi se modifică în funcţie de vărsta acestuia şi influenţele din mediu. Nu se pot oferi sfaturi care să acopere toate aceste aspecte.
Un lucru este cert, vom greşi mai puţin dacă suntem atenţi la unicitatea copilului nostru, dacă îl învăţăm să se accepte să se iubească şi să se preţuiască pe sine, acceptându-l iubind-ul şi preţuindu-l pentru ceea ce este el.
