Agorafobia este o formă de anxietate care se manifestă prin teama de a fi singur în anumite situaţii sau locuri care nu pot fi părăsite imediat.
Edi era un băieţel energic şi curios cu chef de joacă şi o mulţime de prieteni. Cel mai mult îi plăcea “ascunsa”, în special seara, când jocul de lumini şi umbre făcea să pară totul mai misterios. Fiind mereu în căutarea ascunzătorii perfecte, descoperise aproape de locul de joacă o autoutilitară abandonată, care devenise în scurt timp ascunzătoarea preferată a tuturor.
Într-o seară, în toiul jocului, Edi s-a urcat grăbit în cisterna maşinii. Nu era prima oară când se ascundea acolo, numai că de această dată, uşa s-a blocat, iar el a rămas înauntru intr-o bezna totală. Copilul s-a speriat – a început să ţipe şi să bată cu putere în pereţii metalici. Pentru câteva minute ce au părut ore, a trăit cu groaza că nu va fi auzit de cei de afară. Ochii lui se forţau să vadă ceva, fără să reuşească, inima îi bătea cu putere, respiraţia i se accelerase, tot corpul era încordat, pregătit de fugă, în special picioarele. Ar fi fugit dar nu avea cum, era blocat, fără ieşire!. Au fost cele mai înspăimântătoare câteva minute din viaţa lui.
Din fericire, ceilalţi copii i-au auzit apelurile disperate şi au dat alarma iar cineva a reuşit să deschidă uşa blocată şi să îl elibereze.
Deşi i s-a spus că nu a fost cu adevărat în pericol, Edi nu va uita niciodată cu adevărat groaza trăită şi nici momentul în care a reuşit să iasă din maşină: ameţit, cu picioarele amorţite şi privea înceţoşată.
Bărbatul tânăr din faţa mea, are un aspect plăcut, îngrijit şi o atitudine prietenoasă. A apelat la terapie din cauza atacurilor de panică ce îl împiedică să ducă o viaţă normală.
Primul atac s-a produs cu patru ani în urmă când se afla într-un spital, vizitând o cunoştinţă. A simţit dintr-o dată ameţeală şi nevoia de a fugi, de a ieşi cât mai repede de acolo, ceea ce a şi făcut. Violenţa trăirilor din acele clipe l-a speriat şi a hotărât să evite spitalele, policlinicile sau orice alte instituţii de gen. Dar a rămas cu teama că acea stare se va repeta.
S-a întâmplat din nou, de această dată într-o piaţă aglomerată. Bineînţeles că a decis ca pe viitor să evite pieţele. De această dată a consultat medicul. aşa a aflat că starea lui se numeşte atac de panică şi a primit tratament cu anxiolitice. După o lungă perioadă în care s-a simţit bine, a renunţat la tratament, considerându-se vindecat.
Apoi, s-a produs al treilea atac, la locul de muncă. Chiar mai violent decât cele anterioare. A reluat tratamentul, cu o doză mărită de medicament şi a renunţat la job. Şi-a aranjat viaţa aşa încât să evite locurile în care îşi imagina că ar fi putut să aibă atacuri de panică: magazine, lifturi, scări de bloc, mijloace de transport în comun. Lucra de acasă se deplasa numai cu maşina personală şi rareori pe jos, pe distanţe scurte şi doar în preajma casei.
Un timp l-a mulţumit acest aranjament, însă a intervenit o anumită situaţie: avea nevoie de un act şi pentru asta trebuia să stea la coadă în faţa unui ghişeu. Prima dată când a încercat, a avut un atac de panică atât de violent încât nu a reuşit să se apropie la mai mult de 50 m de instituţia cu pricina. Atunci, în disperare de cauză, a decis să apeleze la terapie.
La data începerii terapiei, situaţia evoluase de la un atac de panică la tulburarea numită agorafobie fapt care îl împiedica să ducă o viaţă normală.
Primele şedinţe s-au desfăşurat online deoarece faptul că evita liftul şi scările de bloc, făcea imposibilă prezenţa lui în cabinet.
Eduard mi-a povestit înprejurările şi contextul în care avuseseră loc cele câteva atacuri de panică şi mi-a descris în amănunt simptomele: accelerarea respiraţiei, ameţeală, încordarea picioarelor, privire înceţoşată.
De regula, atacurile de panică sunt provocate de un stimul din exterior: un miros, o voce, un cuvânt, un obiect, un nume, un loc, o împrejurare– practic orice poate fi perceput prin cele 5 simţuri, devine un potenţial declanşator , dacă îi aminteşte (inconştient) persoanei de o situaţie în care a trăit o frică puternică, pe care nu a putut să o proceseze pe deplin în mod conştient.
În cazul acesta, atacurile se produseseră în locuri diferite, singurul element comun erau simptomele. Am pornit de la acestea, căutând în trecutul pacientului, situaţii în care a simţit la fel.
Aşa am ajuns la o veche amintire din copilărie, când micul Edi se blocase în autocisternă. Simptomele actuale, coincideau cu ce îşi amintea că trăise atunci: încordarea din picioare, tulburarea vederii, senzaţia de ameţeală.
Analizând cu atenţie circumstanţele, am de că atacurile se produceau atunci când Eduard considera că se află în situaţii “fără ieşire”- pentru care nu avea soluţii în acel moment- când se simţea “blocat” şi nu găsea o cale de rezolvare –şi care aveau o încărcatură emoţională mare (erau importante pentru el, sau erau legate de persoane importante din viaţa lui).
Această constatare a declanşat procesul vindecării.
Dupa primele 4 şedinţe Eduard a venit în cabinet – deoarece frica de lift sau de scări dispăruse
După 10 şedinţe, am decis de comun acord să încheiem terapia. La acea dată, el nu mai evita instituţii, spitale, sau magazine tratamentul medicamentos se redusese la jumatate de pastilă pe zi (la care se pregătea să renunţe definitiv).
După trei luni de la încheierea terapiei, Eduard renunţase la medicamente – efectele terapiei se menţineau şi continua să facă progrese.
La şase luni de la întreruperea terapiei Eduard declara că viaţa lui a intrat pe un făgaş normal.
În prezent el are un job nou, care îi place şi se simte liber să accepte orice provocare – ca orice alt tânăr de vârsta lui.
Cazul său a fost unul dintre cele mai spectaculoase reuşite sub aspectul rapidităţii cu care s-a desfăşurat procesul de vindecare. Acest lucru se datorează în mare parte dorinţei şi motivaţiei puternice de a se vindeca dar şi deschiderii sale către terapie şi seriozităţii cu care s-a angajat în propria vindecare.
