PACIENTUL PE CARE NU-L VOI UITA

Articol publicat în Revista Psychologies – ianuarie 2017

Îmi place să vorbesc despre clienţii mei, nu despre pacienţii mei. Astfel, abordarea se face din perspectiva sănătăţii şi a normalităţii.

Carl Rogers , unul dintre cei mai renumiţi psihoterapeuţi, credea în potenţialul pozitiv şi tendinţa omului de a dezvolta capacităţi sănătoase.  Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi, avem propria „ladă de zestre”, plină de resurse, trebuie doar să o deschidem şi să ne luăm din ea ceea ce avem nevoie.

Milton Erickson, un psihoterapeut celebru, mai ales în domeniul hipnozei clinice, spunea că orice persoană conţine un sâmbure de normalitate şi sănătate, aceasta fiind tendinţa firească de creştere şi dezvoltare. Uneori în cadrul acestui proces, individul o apucă pe căi greşite, îndepărtându-se de propriul sine, iar sarcina terapeutului este de a-l readuce pe „drumul său adevărat”.

Psihoterapia integrativă, consideră că între terapeut şi client se stabileşte o legatură, la care ambii participă în egală măsură printr-un proces de co-creaţie.

În urma procesului terapeutic are loc schimbarea atât a clientului, care renunţă la comportamentul nedorit, învaţă să acceseze lada de zestre, îşi regăseşte calea, se regăseşte pe el însuşi, cât şi a terapeutului care ajunge la un nou nivel de înţelegere şi experienţă. Este firesc să fie aşa, având în vedere apropierea profundă care are loc între cei doi şi fără de care nicio terapie nu ar putea funcţiona.

Se spune că ajung la tine clienţii care trebuie, deoarece tu eşti cel care îi poate ajuta.

Eu văd acest proces terapeutic ca pe un dans prin care, ne înălţăm împreună, client şi psihoterapeut pe o treaptă superioară de înţelegere, ajutându-ne unul pe celălalt.

Prin urmare, fiecare client este special şi fiecare dintre ei râmâne în amintirea mea prin ceva anume.

Emblematică pentru mine este „întâlnirea” cu primul client– copil, care în cazul meu, a avut loc nu direct ci prin intermediul unor desene. Este vorba despre o fetiţă de cinci ani care, suferise un traumatism şi dezvoltase un comportament obsesiv compulsiv. Datorită acestui comportament nu mai mergea la grădiniţă şi evita să iasă din casă. Traumatismul avusese loc cu câteva luni în urmă şi nimeni nu îl legase de starea ei prezentă.

Legătura dintre evenimentul traumatic şi comportamentul copilului, s-a făcut prin interpretarea acelor desene care indicau existenţa traumei.

Aceast caz mi-a demonstrat valoarea şi utilitatea testelor proiective tip desen, mai ales în cazul copiilor si mi-atras atenţia asupra modului în care corpul nostru, exprimă emoţiile pe care nu le putem procesa conştient, producând un simptom. De aici şi hotărârea mea ulterioară de a urmări în terapie aspectele psihosomatice şi a mă lăsa ghidată de ele atunci când caut calea spre vindecare.

Memorabilă a fost şi prima mea nereuşită. Eram la început, dornică de a face, de a da, de a vindeca, de a reuşi. De aceea am fost prea insistentă. Am presat persoana să ia contact cu realitatea şi acest lucru a dus rapid la sfărşitul terapiei, nu prin vindecare ci prin renunţare. Atunci am învăţat că trebuie să am răbdare şi am înţeles de ce este necesar să lucrez în ritmul şi în realitatea clientului. Învăţ câte ceva de la fiecare dintre clienţii mei.

Deci fiecare client este important, chiar şi cei pentru care nu reuşim să facem prea multe. Toţi sunt importanţi şi îşi lasă amprenta asupra ta ca terapeut dar şi ca om.