A fost odată şi poate încă mai este o familie de pescăruşi ce locuiau pe acoperişul unei case, la malul mării. Pe acel acoperiş, trăiau laolaltă bunici, părinţi, unchi, mătuşi şi puii lor. Ei făceau parte dintr-o comunitate mai mare de pescăruşi, care popula acoperişurile caselor învecinate. La nevoie, când apărea vreun duşman la orizont, pescăruşii se adunau laolaltă, dar în rest îşi vedeau fiecare de treburile lui.
În familia de care vă povestesc erau doi pui. Aceşti pui ieşiseră din ou în aceeaşi perioadă şi crescuseră împreună, părinţii lor ajutându-se reciproc când era vorba să îi ferească de pericole, să le aducă hrană sau să îi înveţe să zboare. Acum erau aproape de mărimea părinţilor lor deşi păstraseră penajul cenuşiu al puilor, învăţaseră să zboare şi venise vremea să li se arate cum îşi pot procura singuri hrana.
Doar că unul dintre pescăruşi refuză să părăsească acoperişul. La prima încercare de a-l convinge să meargă cu restul familiei la pescuit, pescăruşul nostru s-a opus cu vehemenţă şi când a fost întrebat care este motivul acestui comportament, el a răspuns supărat: – Eu sunt mic, nu pot nimic!
Familia a râs, era o glumă de-a lor, mai veche încă de pe vremea în care, abia ieşit din ou, credea că poate face tot ce fac adulţii, ba chiar mai bine ca ei. Credea de pildă că poate zbura deşi încă nu îi crescuseră aripile; din acest motiv părinţii lui îi repetau mereu: tu eşti mic, nu poţi nimic! şi tot auzind asta, începu să îşi spună singur aceste cuvinte iar familia făcea haz auzindu-l.
La fel şi acum, toată familia a izbucnit în râs. Curioase, familiile învecinate au vrut să ştie ce se petrece şi când au aflat, râsul a cuprins întreaga comunitate de pescăruşi. Cum să nu râzi când ditamai pescăruşul tânăr şi sănătos pretinde că e mic…?
În acea primă zi, familia şi-a luat zborul către mare în hohote de răs iar „glumeţul” a rămas acasă. Părinţii au considerat că e o toană care va trece în curând. Se mai întâmpla cu unii pescăruşi să zboare mai tărziu sau să înveţe cu mai multă greutate să îşi prindă singuri hrana aşa că nimănui nu i s-a părut ciudat. Ba chiar la întoarcere, mama lui i-a adus mâncarea ca deobicei. Dar la masa următoare, povestea s-a repetat şi tot aşa câteva zile şi săptămâni la rând. Părinţii au început să protesteze dar degeaba, tânărul recalcitrant o ţinea pe-a lui.
Atunci rudele s-au vorbit să întârzie venitul acasă gândind că, dacă va suferi de foame, se va hotarî să meargă împreună cu ei. Rezultatul nu a fost cel aşteptat. Piuiturile lui se auzeau acum din ce în ce mai tare şi mai îndelung deranjând toată vecinătatea. Nici gând nu avea să îşi schimbe comportamentul.
Apoi pe rând, membrii familiei lui au renunţat să îi mai aducă hrana. Doar mama continua să pescuiască pentru doi şi era din ce în ce mai obosită făcând asta pentru că pescăruşul nostru mânca acum cât un adult sănătos şi voinic.
O vreme comportamentul lui ciudat a fost deliciul comunităţii de pescăruşi. Se distrau întrebându-l când şi când de ce nu pleacă la pescuit numai pentru a-l auzi cum spune: – eu sunt mic nu pot nimic. Apoi vecinii au devenit din ce în ce mai deranjaţi de văicărelile lui sonore iar familia din ce în ce mai ruşinată. În cele din urmă, toată lumea a început să îl ignore, iar pescăruşul se simţea din ce în ce mai singur, mai izolat şi piuia a jale convins fiind că nimeni nu îl înţelege şi că toată lumea este împotriva lui.
Mama lui, continua să spere că într-o zi se va comporta ca orice pescăruş de vârsta lui; numai că, pe zi ce trecea, el era din ce în ce mai convins că nu va putea niciodată să meargă la pescuit. Ba mai mult, încetase să zboare. Nu mai zbura nici măcar de pe un acoperiş pe altul, sau de pe coama acoperişului pe marginile lui, cum făcea la început. Toată ziua şi-o petrecea stând şi privind în zare, sau se plimba cu pas legănat dintr-o parte în altaa acoperişului, în aşteptarea mâncării. De fiecare dată mai amărât, mai plictisit şi din ce în ce mai convins de adevărul lui : eu sunt mic, nu pot nimic…
Zilele se scurgeau una după alta la fel şi fără speranţă până într-o zi în care, exasperat de veşnicele piuieli isterice, un cotoi mare şi fălos, pândi plecarea pescăruşilor la pescuit şi se furişă pe acoperiş, în ideea că va găsi acolo o bucăţică numai bună pentru cină şi că va obţine şi tăcerea în schimb.
Când văzu cine piuie aşa, cotoiul avu un moment de îndoială, era el mare, puternic şi călit în lupte cotoieşti, dar pasărea din faţa lui putea fi capabilă să se apere şi chiar să îl rănească dacă nu era atent.
În acea clipă de ezitare în care ochii pisicii întâlniră ochii pescăruşului acesta ar fi putut zbura, aşa cum fusese sfătuit să facă în caz de pericol terestru.
Dar pescăruşul nostru piui disperat: – eu sunt mic, nu pot nimic!
