MAME ŞI FIICE

Întrebări şi răspunsuri

Articol apărut în Revista Psychologie

Martie 2018

 Aveţi în terapie oameni care se plâng de mamele lor? Care ar fi aria de plângeri? Şi cât de mult o poate face cineva, până la ce vârstă?

            Am avut şi am în terapie persoane ale căror suferinţe actuale sunt strâns legate de relaţia pe care aceştia o au, sau au avut-o în copilărie cu mamele lor. Cercetările în neuroştiinţe, au demonstrat că relaţia cu mama, care începe încă din viaţa intrauterină, determină tiparul de ataşament al adultului şi influenţează relaţiile sale cu ceilalţi. Stima de sine a copilului, începând cu imaginea sa corporală, se formeză în primii ani de viaţă, în funcţie de atitudinea mamei faţă de el, de modul în care este manipulat şi îngrijit; iar o stimă de sine scăzută este pricina multor suferinţe şi cauza multor eşecuri în viaţa adultă. De aceea, este foarte important modul în care o mamă se raportează la copilul ei. Excesul de grijă ca şi neglijarea copilului poate duce la tipare de ataşament disfuncţional provocând dificultăţile în relaţiile de mai târziu, iar o stimă de sine deficitară, are repecusiuni pe termen lung asupra vieţii individului.

            Plângerile sunt diverse şi se înscriu pe un continuum pornind de la abandon şi respingere, abuz psihic, fizic, până la acea formă de dependenţă, în care copilul devenit adult, este o anexă a mamei, prizonier neajutorat al “iubirii ei nemărginite şi grijii nemăsurate”. Vorbesc despre situaţiile în care maturizarea afectivă eşuează, individualizarea nu are loc. Aceste cazuri sunt mai dese decât ne-am imagina: mama şi copilul rămân legaţi printr-un cordon ombilical invizibil care transcende timpul şi rezistă chiar şi atunci când mama trece în nefiinţă.

            În ce priveşte vârsta până la care cineva poate suferi de pe urma relaţiei cu mama, îmi vine în minte cazul unei doamne, care ca sugar fusese respinsă de la sân de mama ei iar mai apoi, trimisă de acasă la o vârstă foarte fragedă. Această respingere gravă din prima copilărie, a făcut-o să-şi trăiască întreaga viaţă în rolul de victimă, veşnic neînţeleasă şi neîndreptăţită. În plus relaţia cu propria fiică a fost la rândul ei marcată de respingere. Trecută de 80 de ani, doamna declara cu lacrimi în ochi şi tremur în glas: “mama nu m-a vrut”!

Există şi mame perfecte, de care nimeni nu se plânge? Ele cum au reuşit?

            Nu cred că există perfecţiune şi nici părinte care să fie scutit de a face greşeli. În pofida acestei “crude” realităţi, există şi mame care reuşesc să aibă cu copiii lor relaţii hrănitoare. Sunt acele mame care onorează şi respectă individualitatea şi unicitatea copilului lor fie acesta băiat sau fată şi reuşesc să le acorde spaţiul libertatea şi sprijinul necesare pentru a-şi forma propria identitate, la momentul potrivit. Este vorba despre acele mame care se bucură atunci când “puiului” îi cresc aripi chiar dacă aceasta înseamnă că va zbura din cuib.

Acele mame văd în copiii lor viitori adulţi şi se străduie să îi crească aşa încât să devină adulţi fericiţi.

Care sunt cele mai şocante poveşti despre bad mothering auzite?

            Unul dintre cazurile care m-au impresionat cel mai mult este acela al unei tinere care locuia împreună cu mama ei. Tânăra terminase liceul şi lucra deja de doi ani. Şi-ar fi dorit să îşi continue studiile iar inteligenţa şi nivelul educaţiei acumulate i-ar fi permis să facă aceasta, însă în localitatea în care locuiau nu exista facultate, iar despărţirea de mama era de neconceput. Mama ei nu ar fi consimţit niciodată la aşa ceva.

Tânăra m-a contactat deoarece se simţea prinsă într-o situaţie fără ieşire şi căuta cu disperare o soluţie. Am schimbat câteva mesaje din care am aflat că trăia ca într-o închisoare şi era lipsită de cele mai elementare drepturi: nu putea dispune de banii câştigaţi, nu putea decide cum să îşi petreacă timpul liber, nu putea hotărî ce să îmbrace şi nici măcar asupra pieptănăturii sau lungimii părului şi nici ce şi când să mănânce. Mama ei era un temnicer acerb, care stabilea reguli absurde, interdicţii numeroase şi recurgea la pedepse corporale atunci când acestea erau încălcate.

Fata se simţea prinsă în cursă între dragostea filială, sentimentul datoriei faţă de mama care “se sacrificase pentru ea” şi dorinţa de a-şi trăi propria viaţă în libertate.

Era un caz clar de abuz fizic şi emoţional, însă soluţia magică pe care o aştepta nu putea veni din afară. Ea era singura care putea decide ce cale să aleagă, iar decizia venea la pachet cu asumarea consecinţelor şi responsabilităţii.

Vă rog povestiţi (schimbând datele problemei, astfel încât să nu se recunoască nimeni) despre o poveste de succes, de împăcare cu imaginea mamei. Cum s-a produs declicul ?

Cu toate neajunsurile legate de greşelile mamelor şi suferinţele copiilor, în marea majoritate a cazurilor, situaţia este “salvata” de loialitatea copilului faţă de părinte. Copiii îşi iubesc părinţii, cam indiferent ce şi cum li se face, iar ca adulţi păstreaza această loialitate care salveză relaţia.

În cabinet se petrec multe. Acolo nemulţumirile capătă glas, cei răniţi îşi pot exprima emoţiile fără teama de a-şi răni mamele, descărcând tensiunea negativă acumulată. Când pleacă din cabinet, iau cu ei un suflet mai uşor, ceea ce duce de multe ori la însănătoşirea relaţiei cu mama.

Mă gândesc acum la cazul unei tinere femei cu care am lucrat. Ea crescuse într-o familie cu o mamă autoritară şi un tată pasiv. Pacienta mea interiorizase figura autoritară a mamei care se manifesta ca o voce critică şi ameninţătoare, cu care avea “dialoguri” dramatice mergând până epuizare psihică şi fizică. Această situaţie era înrăutăţită de faptul că mama continua să se amestece în viaţa ei impunându-şi punctul de vedere, deseori în detrimentul nevoilor şi dorinţelor autentice ale fiicei. În timpul unui exerciţiu în cabinet după mai multe ore de lucru pe relaţia mamă – fiică, clienta a realizat modul în care o parte din ea se identifica cu mama. Acela a fost momentul “de declic” şi a marcat începutul vindecării.

Finalul “happy end” a fost atunci când, clienta mea a hotărât să îşi vopsească părul în culoarea ei preferată: roz – culoare care mamei îi displăcea. A fost o “declaraţie” fără cuvinte a eliberării de sub tutela părintească şi a afirmării propriei individualităţi. Emoţiile au fost mari dar şi surpriza pe care a avut-o atunci când a constatat că reacţia mamei nu a fost nici pe departe aşa dramatică cum se aştepta. Părul şi-a recăpătat culoarea, iar relaţia lor a fost pusă pe baze noi – mai sănătoase.

Ce ar trebui să ştie o mamă, cam care ar fi Decalogul Maternităţii Corecte ?

            Nu m-am gândit niciodată la un asemenea decalog. Cred că mai degrabă aş reduce totul la “păstrarea măsurii în toate”, la regula “bunului simţ”. Însă aş sfătui tinerele femei, ca înainte să devină mame să îşi exploreze relaţia cu propria mamă şi dacă acolo sunt răni nevindecate încă, să încerce să le vindece. Spun acest lucru deoarece traumele trăite în copilărie de mame, se reactivează în relaţia cu proprii lor copii. Tot ceea ce rămâne nerezolvat, tinde să se rezolve pe seama generaţiilor următoare şi nicio mamă nu îşi doreşte să lase astfel de moşteniri copilului ei.

            Există acum o preocupare constantă pentru parenting corect şi o salut! Prea mult timp acestă activitate de creştere a copiilor a fost făcută la întâmplare şi “după ureche” sau după modelul propriilor părinţi, procedeu care ducea bineînţeles la perpetuarea greşelilor.

            Este indicat să ne informăm în legătură cu etapele pe care le parcurge un copil în procesul creşterii şi maturizării, cu ceea ce poate sau nu să facă, cu achiziţiile fireşti unei anumite etape de dezvoltare. Însă şi aici “exagerările” pot face mai mult rău decât bine. De aceea este necesar să avem în vedere “regula bunui simţ – a moderaţiei”.

            Reţeta perfectă nu există, însă două îngrediente sunt absolut necesare: dragostea şi respectul, pe care le datorăm copiilor noştrii!