Oare este printre voi părinţii, cineva care să nu se fi întrebat: „Ce este mai bine pentru copilul meu? sau ce este mai bun, ce este mai potrivit?” Dacă citiţi acest articol sunteţi cu siguranţă printre cei care măcar o data şi-au pus astfel de întrebări. În principiu este vorba despre faptul că, în mod legitim, ne dorim să le oferim copiilor noştri cele mai bune haine, cele mai frumoase jucării, cea mai bună educaţie şi aşa mai departe. Însă uneori acestă dorinţă a noastră ne duce prea departe şi ajungem să luăm hotărâri care nu sunt în beneficiul copiilor noştri.
Subiectul de astăzi se referă la una dintre cele mai importante nevoi ale copilului, alături de nevoia de afecţiune, de hrană şi adăpost şi anume JOCUL.
Da, am scris cu litere mari, pentru a vă atrage atenţia că jocul este un lucru serios – în legătură cu care nu este bine să glumeşti – o resursă importantă pentru copil – care nu trebuie neglijată.
Jocul şi jucăriile sunt calea principală prin care copilul învaţă despre el şi limitele sale, despre mediul înconjurător şi provocările lui, despre ceilalţi şi despre el în legătură cu ceilalţi, adică despre relaţii. Dacă veţi fi atenţi la jocurile copilului dumneavoastră veţi fi surprins să vedeţi cum, în joc, el exersează modelele de abordare pe care le întâlneşte în familie. Îşi va certa sau alinta jucăriile aşa cum este el certat sau alintat de către părinţi, iar când se va juca cu alţi copii, va imita comportamentul adulţilor din familie. Copilul aduce în joc experienţele sale de fiecare zi, pe care astfel le integrează.
Jocul este modul în care copilul ia viaţa în serios. Prin joc, el exersează în siguranţă modalităţi de abordare, de relaţionare, de soluţionare a problemelor, îşi dezvoltă abilităţile imaginaţia şi inteligenţa. De aceea jocul este necesar.
Cei care îşi privează copiii de joacă şi restricţionează sau interzic această activitate considerând-o inutilă şi punând-o la colţ, greşesc profund. Întâlnesc acest fenomen tot mai des şi de la vârste din ce în ce mai fragede.
Vă este cunoscută tuturor sintagma: „Gata cu joaca, eşti prea mare ca să te mai joci!” – Chiar aşa? Cine zice asta? Cine poate şti mai bine decât copilul însuşi când este el pregătit să renunţe la joacă pentru lucruri mai serioase? De regulă părinţii spun asta, pentru că şi lor li s-a spus la fel şi „uite ce bine mi-a prins!”- oare aşa să fie?
Un alt motiv datorită căruia unii părinţi îşi opresc copiii de la joacă este pentru că ei, consideră că sunt alte lucruri mult mai importante şi aducătoare de beneficii pe care copilul trebuie să le facă şi îşi doresc ca acesta să ajungă cât mai repede subiect de laudă şi mândrie personală. Astfel întâlnim copii care la 5-6 ani au un program mult mai încărcat decât al unui adult: cu ore de limbi străine, clase speciale de desen, pictură, muzică, dans, călărie şi eventual sporturi din cele mai diverse, care se adaugă programului de grădiniţă, astfel încât, de multe ori, copiii termină acest program strict supravegheat, după ce părinţii lor şi-au încheiat ziua de muncă. Ei practic nu au când să se mai joace, deoarece sunt îndeaproape monitorizaţi pe parcursul întregii zile.
Indiferent cât de benefice şi educative pot fi aceste activităţi, lipsa orelor libere de joacă creează asupra copilului o presiune care se regăseşte apoi în comportamentul său impulsiv, agresiv, depresiv sau apatic.
Cu toţii avem nevoie de somn pentru a integra experienţele zilnice şi a ne reface rezervele de energie, copiii au nevoie în plus de orele lor de joacă, pentru relaxare şi integrarea diurnă a experienţelor lor. Ei au nevoie de acest mecanism de adaptare creativă pentru a se dezvolta echilibrat şi în consonanţă cu mediul. Orice alte activităţi, oricât de interesante, provocatoare educative şi aducătoare de beneficii, pălesc în comparaţie cu virtuţile adaptative, instructive şi terapeutice ale jocului liber, neîngrădit.
Copilul lăsat să se joace, va renunţa, încet încet şi atunci cînd se va simţi pe deplin pregătit, la jucăriile şi jocurile lui, în favoarea altor activităţi. Niciun copil nu se va juca la infinit, ci doar atât cât va avea nevoie. Iar atunci când va fi pregătit să o facă, va solicita singur lecţii de desen de muzică sau călărie, dar o va face pentru că el simte această dorinţă nu pentru a împlini visele neîmplinite ale părintelui ambiţios.
Sunt părinţi care asociază începerea şcolii cu necesitatea de a renunţa la joacă şi le spun copiilor: „Gata cu joaca, acum eşti mare!” – ca un fel de sentinţă, o pedeapsă pe care copilul o primeşte pentru că a crescut. Atât creşterea cât şi jocul sunt procese cu o dinamică aparte, individuală; nici una nici alta nu se petrec peste noapte şi nu pot fi forţate să se petreacă.
Şcoala aduce după sine schimbări importante în viaţa copilului, el trebuie lăsat să proceseze aceste schimbări în ritmul lui propriu şi după cum am explicat anterior, jocul este un instrument care îl ajută să facă asta. Prin urmare i se va atrage atenţia asupra timpului ce trebuie dedicat temelor, i se va sugera când este cel mai potrivit să le facă, i se vor explica consecinţele în cazul în care nu le face sau le face greşit din repezeală, însă alegerea finală îi va aparţine. El va decide când şi cât se va juca şi când şi cât timp alocă temelor; rolul părintelui este de a-l însoţi şi sprijini în acest proces de reglare şi ajustare a comportamentului cu noile reguli şi provocări.
Copilul este o persoană care merită şi trebuie respectată, ca oricare dintre noi, doar pentru că există. Este bine să îl întrebi înainte de a-l implica într-o nouă activitate, dacă îşi doreşte să facă acel lucru, iar dacă nu doreşte îţi sugerez să îi respecţi opţiunea. Un părinte înţelept va rezista acelui „ Ce ştie el? Ştiu eu mai bine, de ce are nevoie!” Dacă vei face acest lucru, îl vei învăţa să ia propriile decizii şi să şi le asume. În plus, lăsându-l să se dezvolte în ritmul lui şi în siguranţă, fără presiuni inutile, personalitatea lui se va construi şi dezvolta armonios şi echilibrat cu beneficii pe termen lung.
Data viitoare când te surprinzi spunând: vreau pentru copilul meu cutare lucru, te rog să te gândeşti mai întâi cu sinceritate, pentru cine vrei tu acel lucru, nu cumva pentru tine, pentru copilul care ai fost şi care încă există undeva în adâncul tau? Te rog să nu cazi în această plasă, nu confunda copilul din tine cu propriul tău copil. El este o altă persoană şi are dreptul la propriile opţiuni. Dacă nu îi vei recunoaşte acest drept nu vei şti niciodată care sunt adevăratele lui talente şi adevărata lui chemare şi poate, fără să vrei, îl vei împiedica să fie sau să ajungă ceva măreţ.
Aşa că ori de cîte ori îţi doreşti ceva pentru el verifică dacă şi el îşi doreşte asta şi respectă-i dorinţa.
În loc să pui pe seama copilului tău împlinirea dorinţelor copilului din tine, lasă-i pe amândoi să se bucure de virtuţile binefăcătoare ale jocului.
Joacă-te alături de copilul tău, dă-ţi voie să recunoşti că de fapt, indiferent de vârstă, cu toţii ne bucurăm de JOC.
