mersul pe sarma

DE LA PERFORMAŢĂ LA EŞEC – MERSUL PE SÂRMĂ

             mersul pe sarma

     Venim pe lume cu o unicitate care ne conţine destinul. Modul în care valorificăm sau nu această unicitate, determină calitatea vieţii pe care o trăim.

     Cu toţii îi admirăm pe cei care ajung în vârf, fie el un vârf de munte sau un vârf de carieră. Cei care fac performanţă sunt „modele de urmat”. Părinţii le folosesc pentru a-şi motiva copiii şi este corect.

     Modul în care părinţii îşi îndrumă copiii, este de multe ori ca „mersul pe sârmă. Orice pas înainte făcut cu grijă şi atenţie, duce la performanţă, orice pas greşit te aruncă în hăul eşecului.

Imaginaţi-vă o sârmă întinsă în aer. La un capăt vă aflaţi dumneavoastră şi copilul dumneavoastră, la celălalt se află ţelul propus. Cum procedaţi? Îl obligaţi să păşească pe sârmă, deşi ştiţi că el nu vrea? Îl îndemnaţi să se grăbească, în timp ce tremură de frică? Îi spuneţi că ieri colegul lui a mers pe o sârmă mai lungă, la o înălţime mai mare? Strigaţi în gura mare, că dacă nu va reuşi, face de râs tot neamul? Aţi continua astfel, opac la ce se petrece cu el, cu riscul de a-l vedea prăbuşindu-se?

     Evident că NU. Niciun părinte normal nu ar face asta.

     Dumneavoastră doriţi să îi oferiţi tot ce vă stă în putinţă, tot ceea ce nu aţi avut sau v-a lipsit. Copilul dumneavoastră nu va şti niciodată cum este Copilul dumneavaostră nu va şti niciodată cum este să nu ai camera ta, pentru că el o are, nu va şti cum este să mergi kilometri întregi până la şcoală, pentru că este dus cu maşina, nu va şti cum este să te rogi de alţi copii să te lase să te plimbi cu bicicleta lor, pentru că i-aţi luat bicicletă cu mult înainte să poată merge cu ea. Acest copil ar trebui să fie foarte recunoscător pentru toate acestea! Pentru că are „totul la nas”, vă aşteptaţi să facă mai mult decât aţi făcut dumneavoastră, să ajungă mai sus, să atingă stelele la care dumneavoastră aţi visat.

    Nu aţi fost niciodată premiant – copilul dumneavoastră va fi olimpic. V-ar fi plăcut să cântaţi la pian – el va deveni pianist de excepţie. Aţi vrut să deveniţi avocat – aceasta va fi viitoarea lui profesie.

     Pentru că îi oferiţi tot ce nu aţi avut, aveţi aşteptări, doriţi să fiţi recompensat prin realizările lui. Îl conduceţi cu hotărâre pe drumul pe care i l-aţi ales, deoarece numai dumneavoastră ştiţi ce e mai bine pentru el. Îl încurajaţi, rugaţi, şantajaţi, ameninţaţi la nevoie ca să îl menţineţi pe drum. Dacă rezultatele nu sunt cele pe care le-aţi dorit, sunteţi nemulţumit, supărat, dezamăgit şi nu vă feriţi să îi faceţi reproşuri copilului nerecunoscător.

     Uneori lucrurile ajung foarte departe de ceea ce v-aţi propus iniţial şi copiii „premianţi” devin „repetenţii vieţii”. Nu mai luptă, nu mai au dorinţe, ţeluri, năzuinţe. Sunt obosiţi, complexaţi, cu o stimă de sine scăzută, ajung în anturaje nepotrivite, capătă dependenţe nesănătoase (droguri, alcool), se îmbolnăvesc, fac depresie, anorexie, bulimie sau alte boli psihice.

     Seamănă acest parcurs, cu mersul pe sârmă descris anterior? Eu cred că da.

     Ştiţi de ce se întâmplă acest lucru? Pentru că realitatea copilului este diferită, istoricul lui de viaţă este altul, nevoile sale sunt altele. El este un altul. Chiar dacă are ochii, gesturile, statura şi v-a moştenit firea blândă, vocea frumoasă, sau îndemânările, el este altcineva. Nu este vorba despre dumneavoastră şi este bine să fiţi sau să deveniţi conştient de acest lucru.

     În loc de a-i atrage atenţia că are ceea ce nu i-a lipsit niciodată şi nu a avut ocazia să îşi dorească, aţi face mai bine să aflaţi ce anume îi lipseşte, ce îşi doreşte, ce i se potriveşte.

    Copiii nu ajung la terapie pentru că nu au ultimul tip de tabletă, sau hainele lor nu sunt de la firma corespunzătoare. Copiii ajung în terapie deoarece le lipseşte tandreţea, afecţiunea, înţelegerea, prezenţa, atenţia părinţilor lor. Ajung în terapie, pentru că se simt ignoraţi, desconsideraţi, culpabilizaţi şi neputincioşi în faţa adulţilor care le ghidează şi le marchează viaţa fără să ţină cont de nevoile lor reale.

    Revenind la mersul pe sârmă, cum ar proceda un părinte iubitor? Mai întâi iniţiativa ar fi a copilului. El ar decide să facă asta, pentru că la celălalt capăt al acestui parcurs se află ceva ce îşi doreşte cu adevărat să obţină. Părintele s-ar arăta interesat, punându-i întrebări care să îl ajute să realizeze cât de mare îi este dorinţa, cât de serioasă motivaţia, care sunt resursele pe care se poate baza în acest demers. Îl va lăuda pentru decizia şi determinarea lui. Îl va însoţi şi îl va asista fiind gata să ajute când şi dacă i se va cere. Va fi un martor atent şi empatic al fiecărui pas înainte făcut de copil. Va întinde plasa care îl va securiza în cazul unei căderi: copilul va şti că indiferent de rezultat, va fi primit cu zâmbetul pe buze cu dragoste şi îmbraţişări şi va fi felicitat pentru că a încercat.

     Un părinte iubitor, i-ar explica copilului că nu există eşec ci doar încercări, experienţe din care putem învăţa cum să facem pentru a ajunge la performanţă.

     Dacă vă doriţi un copil performant ajutaţi-l să se cunoască în unicitatea lui, să se accepte şi să se iubească. Nu trasaţi drumul dinainte, nu îl siliţi să facă mai mult decât poate şi decât îşi doreşte. Lăudaţi-l pentru calităţile şi reuşitele lui. Nu îl comparaţi cu alţii şi mai mult decât orice, nu vă identificaţi cu el.

     Copilul dumnevoastră este diferit şi merită să aibă libertatea de a –şi alege propriul drum şi de a trăi propriile experienţe.